In mine in soapta... sa patrunzi...

Când eşti îngrijorat...

2012-01-28T21:17:00.000+02:00

În spatele monitorului...

2012-01-26T19:33:00.000+02:00

"Dependenta de Internet a ajuns sa fie atat de periculoasa, incat lumea incepe sa isi piarda din ce in ce mai multi prieteni reali, in favoarea celor virtuali." Sursa: Daily Mail

E interesant să observi cum se schimbă relaţiile şi oamenii prin internet.

Unii vorbesc mai des pe internet, când sunt departe unii de alţii, decât când sunt faţă-n faţă.

Unii sunt foarte apropiaţi prin intermediul internetului, dar nu îşi salută vecinii de lângă ei şi nu ştiu nimic despre ei. E ciudat cum pot fi mai apropiaţi de cineva care e departe decât de cineva care e lângă ei.

Alţii în spatele monitorului sunt cu totul altcineva decât sunt în viaţa de zi cu zi...

Voi cum sunteţi în spatele monitorului? Dar în viaţa reală? Vă sunteţi fideli vouă?

Cel mai bun prieten/Cea mai bună prietenă al vostru/a voastră unde e? E lângă voi? Sau e departe?

Asta este pentru toţi prietenii mei...

2012-01-17T07:31:00.000+02:00

... care se află, s-au aflat sau se vor afla într-un moment de cumpănă.

La mulţi ani tuturor şi un an plin de bucurii, fericire, sanătate şi dragoste!

Voi cum scrieţi?

2011-12-27T23:19:00.000+02:00

Aţi încercat vreodată să vedeţi ce spune felul în care scrieţi despre personalitatea voastră?

Cum ar fi mărimea literelor...

În funcţie de mărimea literelor, putem determina următoarele tipuri:
1.      Scris foarte mic: Scrisul foarte mic indică o personalitate artistică. Oamenii cu acest tip de scris intră în detalii în orice fac. În general se specializează într-un singur domeniu. Au un singur scop în viaţa şi nu îşi irosesc timpul sau energia în alte activităţi.
2.      Scris mic: Scrisul mic indică un intelectual şi o persoană educată cu un simţ ascuţit al observaţiei. Aceşti oameni sunt meticuloşi şi metodici şi se descurcă bine în viaţă.
3.      Scris mediu: Aceasta este caracteristică persoanelor metodice şi echilibrate cu o minte sănătoasă. Sunt mai potrivite în afaceri decât în acordarea unor servicii. Au capacitatea de a reţine mai rapid şi se pot descurca mai uşor, deşi pot avea deficienţe educaţionale.
4.      Scris mare: Au o minte activă. Oamenii cu acet tip de scris sunt afectuoşi, de încredere şi îi pot influenţa pe cei din jur. Foarte vorbăreţi, dacă se concentrează mai mult asupra propriilor acţiuni, pot excela uşor.
5.      Scris foarte mare: Aceşti oameni se simt importanţi. Nu pot suporta criticile, de aceea au succes întotdeauna.
6.      Scris constant, cu litere de aceeaşi mărime: Este indicatorul unei minţi metodice.
7.      Mărimea literelor descreşte: Arată o persoană îndemânatică şi chiar şireată.
8.      Mărimea literelor creşte: Indică o mare sinceritate a persoanei respective.

Voi ce fel de scris aveţi? Ce spune despre voi?

Ieri am auzit o chestie tare interesantă.

2011-12-18T11:23:00.000+02:00

Nu ştiu ce părere aveţi voi despre prieteni şi ce cereţi de la ei. În urmă cu ceva vreme pentru mine un prieten era totul. Pentru un prieten aveai întotdeauna timp, îţi făceai întotdeauna timp. Dacă avea nevoie de tine erai acolo pentru el, indiferent de ora din zi sau din noapte. Aveai întotdeauna o vorbă bună şi îl ajutai de fiecare dată cu ce puteai. Şi situaţia trebuia să fie reciprocă.

Mult timp m-am ghidat după asta şi am procedat cum am scris mai sus. Dar rareori am primit reciprocitate. Rareori cineva a făcut lucrurile astea pentru mine. Eventual când le ceream (că mi se păreau normale) mi se reproşa că cer prea mult, că vreau prea mult şi nu se poate. Am ajuns să cred că într-adevăr vreau prea mult... şi nu ar trebui să cer sau să am pretenţii atât de mari.

Mare mi-a fost surprinderea ieri când, în cursul unei seri de colinde, cineva a spus exact ce gândeam eu. A spus ceea ce cândva a fost în capul meu. A vorbit de prietenul acela pe care dacă îl suni la ora două noaptea că ai o problemă se dă jos din pat şi vine să te ajute. Eu am fost genul ăla de prieten pentru prietenii mei... Dar unii m-au făcut să cred că nu e bine...

Voi cum sunteţi cu prietenii voştri? Ce fel de prieteni sunteţi?

Cu un an mai înţeleaptă

2011-12-17T10:25:00.000+02:00

Uite că am ajuns şi aici...

Am învăţat multe în ultimul an... Cel mai important lucru a fost că am învăţat să îmi gestionez nerăbdarea... De felul meu nu am răbdare, dar uite că am învăţat să o ţin sub control şi să nu mai fiu chiar atât de nerăbdătoare. E ceva ce mă ajută pe toate planurile... Nu e uşor, dar e bine. Am mai multe de câştigat în felul acesta.

Voi ce aţi învăţat anul acesta?

Ce părere aveţi de melodia asta?

2011-12-03T12:20:00.000+02:00

Pe mine m-a atins...

Când ai de-a face cu bărbaţi...

2011-11-24T18:41:00.001+02:00

...şi vine vorba de bani nu o să ai niciodată câştig de cauză.

Ce frumos era când eram copii şi nu aveam problema asta. Puteam să ne iubim inocent. Nu duceam pe umeri greul zilei de mâine. Aveau alţii grijă de noi. Aveam toate lucrurile de care aveam nevoie şi eram liberi să facem ce vrem fără probleme, fără greutăţi.

Parcă iubeam mai intens, mai profund când eram mai mici...

Cine poate ţine pasul cu mine?

2011-11-09T18:08:00.000+02:00

Îmi vine să mă închid între 4 pereţi şi să nu mai ies niciodată.

Sunt deja câţiva ani de când nu mai vreau să cunosc oameni noi. Pe cei vechi îi ştiu, le ştiu obiceiurile, ştiu cu ce m-au dezamăgit... ştiu cu ce mă mai pot dezamăgi. Dar dacă ar fi să cunosc oameni noi... nu aş şti la ce să mă aştept. Oare m-ar putea dezamăgi mai tare decât cei care au făcut-o până acum? Sau poate m-ar putea impresiona într-un mod plăcut... Şansele pot fi 50/50, dar mi-e atât de frică încât nu vreau să aflu.

Am rămas cu un gust atât de amar după ultimele dezamăgiri că nici în zi de azi nu am reuşit să mă mai îndulcesc şi să pot privi viitorul cu încredere. Am cerut prea mult de la oameni care nu puteau să dea atât... Şi am rămas cu un gust foarte amar. Ţineam la ei foarte mult şi aş fi vrut să ţină pasul cu mine şi să mă urmeze... Dar nu sunt fiinţa cu care e uşor să ţii pasul...

Şi când roata se va întoarce...

2011-11-03T17:49:00.001+02:00

oare ce-o să faci?...

O să te răzbuni? O să răneşti persoana care te-a rănit? Sau o să răneşti o persoană nevinovată?

Conştiinţa mea are vocea lui Bitza

2011-10-27T17:40:00.000+03:00

Citeam acum ceva timp o carte de-a lui Robert Kiyosaki

2011-10-20T17:20:00.001+03:00

Scria că sunt oameni care se pregătesc să devină săraci.

Să vă explic mai pe larg la ce se referea: este o reformă prin care tu munceşti toată viaţa să ajuţi statul, iar la sfârşit statul are grijă de tine, oferindu-ţi o pensie prin care te recompensează pentru munca pe care ai depus-o. Salarul pe care îl câştigi cât munceşti îţi acoperă cheltuielile şi poate unele mofturi. După ce treci de etapa asta, când deja eşti în vârstă şi nu mai poţi munci cum munceai când erai tânăr eşti scos la pensie, pensie care probabil e destul de mică.

Nu ştiu cât de tineri sau "trecuţi prin viaţă" sunteţi voi, cei care mă citiţi... Munciţi? Sunteţi la pensie? Dacă sunteţi români şi munciţi: mai aveţi curajul să vă gândiţi la pensie?

Eu sunt tânără. Am început să muncesc. Şi nu am încă perspectiva de pensie. Sunt de-abia la început. În schimb tatăl meu este pensionat şi bolnav şi dacă nu ar fi pus nişte bani deoparte nu s-ar fi descurcat. Asta după ce a muncit toată viaţa...

Voi cum credeţi că o să fiţi peste câţiva ani? Sau la bătrâneţe? Aşteptaţi să ajungeţi la pensie?

Contează sau nu contează imaginea?

2011-10-09T22:12:00.000+03:00

Pentru postarea asta o să am nevoie mult de ajutorul vostru.

Vreau să aflu cum vedeţi voi lucrurile. Ce contează mai mult pentru voi: imaginea sau sufletul unei persoane? Aţi trecut prin situaţii în care aţi fost judecaţi după imagine, după felul cum arătaţi? Aţi fost judecaţi după ceea ce sunteţi cu adevărat? Prietenii voştri cum sunt? Dar familia? Când cunoaşteţi pe cineva ce apreciază cel mai des acea persoană: imaginea sau sufletul? După ce se ghidează?

Sau ca să vorbim pe caz concret... În cazul în care în aceaşi zi aţi cunoaşte persoana din fotografie ce părere aţi avea despre cea din fotografia 1? Dar despre cea din fotografia 2? Care v-ar place mai mult şi de ce?

Mă ajutaţi?

E sofisticata!

2011-10-01T20:26:00.000+03:00

Tu nu înţelegi că mi-e frică

2011-09-27T12:15:00.000+03:00

Mi-e frică să îţi arăt ce mi-aş dori să fie între noi.

Ştiu că nu eşti tu de vină, dar întotdeauna persoane nevinovate suferă pentru alte persoane care ne-au rănit în trecut. Ştii probabil că am iubit cu adevărat, din tot sufletul meu... Şi am fost rănită... Şi am rănit la rândul meu fără să vreau când am fost iubită şi nu am iubit.

Ştii că am avut o relaţie de la care mi-aş fi dorit mai mult. Mi-aş fi dorit totul. Şi am spus-o şi am rămas cu "buza umflată". Am spus cele mai profunde şi intime dorinţe ale mele în privinţa unei relaţii şi... am fost total dezamăgită că nu se putea împlini ceea ce îmi doream.

Ştii... fiecare situaţie lasă în noi o rană... care se vindecă cu timpul - şi rămâne cicatricea. Dar cât timp trebuie să treacă pentru ca aceea cicatrice să nu mai fie... nimeni nu poate spune...

Te iubesc... Te iubesc cu toată fiinţa mea. Aş face orice pentru tine. Orice! Şi fac, sau încerc să fac... Şi aş face şi mai mult dacă nu mi-ar fi frică.

Te iubesc, dar te iubesc cu teamă. Te iubesc, dar mi-e teamă că ceea ce e între noi s-ar putea termina. Mi-e frică să fiu eu şi să spun sau fac ce îmi trece prin cap pentru că s-ar putea să te superi pe mine atât de tare încât să nu îmi mai vorbeşti... sau să nu vrei să mă mai vezi vreodată. Şi nu vreau să se întâmple. De asta mă cenzurez. De asta tac. Nu sunt perfectă şi nici nu o să fiu. Nu pot să fiu. Dar încerc să fiu cât mai atentă să nu te rănesc... Pentru că ştiu că am făcut-o în trecut şi regret enorm. Ştiu că a fost altceva atunci... şi s-au schimbat multe de atunci până acum, dar rana pe care ţi-am lăsat-o în suflet probabil e acoperită sau s-a transformat într-o cicatrice. Şi e vina mea. Nu ştiu dacă pot să o repar... să fie ca nouă. De aceea pot să îmi doresc doar să nu te rănesc din nou.

Săracele persoane apropiate

2011-09-22T11:42:00.000+03:00

Săracii noştri prieteni, iubiţi, părinţi... care ne sunt întotdeauna aproape.

Cei care ne prind nervoşi, supăraţi, agitaţi, trişti, veseli şi în toate stările posibile.

Cât suferă săracii când suferim... Cât îi facem să sufere (fără să ne dăm seama) când suntem nervoşi şi ne vărsăm amarul pe ei doar pentru că sunt aproape...

Într-o vreme dacă eram nervoasă spuneam că sunt nervoasă şi ceream să fiu lăsată în pace să mă calmez. Uneori se întâmpla, alteori nu. Se întâmpla uneori ca lângă mine să fie cineva pentru care contez foarte mult şi care voia să afle ce s-a întâmplat. De câte ori mi-am vărsat amarul pe acea persoană care mă iubea şi voia să-mi fie aproape... De ce rănim atât de mult persoanele care ne iubesc? De ce rănim persoanele pe care le iubim?

Azi citim...

2011-09-19T19:29:00.000+03:00

Învăţături de-ale lui Dalai Lama:

Învaţă regulile ca să ştii cum să le încalci corespunzător.

Nu lăsa o disputa mică să strice o prietenie mare.

Nu uita că tăcerea e uneori răspunsul cel mai bun.

Judecă succesul raportându-te la lucrurile la care a trebuit să renunţi pentru a-l obţine.

Când pierzi în viaţă, nu pierde şi lecţia pe care viaţa a vrut să ţi-o dea.

Şi... câteva legi ale lui Murphy:

Nu există nici o diferenţă între un bărbat prost şi unul înţelept atunci când aceştia se îndrăgostesc.
Toate întrebările care încep cu "De ce", nu au răspuns; şi dacă au, acest răspuns nu este logic.
Întotdeauna e mai uşor să găseşti un partener, când ai deja unul.
Să nu faci niciodată dragoste în grădina din spatele casei; dragostea poate fi oarbă, dar vecinii tăi nu sunt.
Orice femeie cu care ai fost, eşti sau vei fi, are în cap o idee despre cum ar fi bărbatul ideal. Numai că acela nu vei fi niciodată tu.
Cel mai rapid mod de a afla care sunt obiceiurile tale proaste e să te muţi împreună cu partenerul tău/partenera ta.
Nici un bărbat nu este atât de perfect încât o femeie să nu încerce să schimbe ceva la el.

Scrisoare de adio...

2011-09-14T12:40:00.000+03:00

"Uite-aşa trece viaţa: vă naşteţi, muriţi, şi între cele două, vă doare burta. A trăi înseamnă tot timpul a avea dureri de burta: la 15 ani, durerile de burtă pentru că vă îndrăgostiţi; la 25 de ani, pentru că vă îngrozeşte viitorul; la 35 de ani, pentru că beţi; la 45 de ani, pentru că munciţi prea mult; la 55 de ani, pentru că nu mai sunteţi îndrăgostiţi; la 65 de ani, pentru că vă îngrozeşte trecutul; la 75 de ani, pentru că aveţi un cancer generalizat."

Am revenit la normal...

2011-09-04T21:46:00.000+03:00

Aş vrea să îmi pese mai puţin. Aş vrea să nu mă apese faptul că nu îmi găsesc ceva de lucru în domeniu, că nu am un salar... dar e mai greu, momentan... uneori.

Am fugit de mine, dar se pare că m-am ajuns din urmă...

Încă mă gândesc la un servici destul de des. Am depus nişte CV-uri, am mai fost la câteva interviuri, nu am fost sunată de firmele care mi-ar putea oferi un job pe domeniul meu şi în stilul acesta nu voi putea să îmi fac experienţă în domeniu. Cum să vrei să protejezi mediul şi să-l studiezi pentru a-l îmbunătăţi şi să nu vrea nimeni să te angajeze? E România atât de moartă de foame încât acesta e ultimul lucru la care se gândeşte? Şi dacă e aşa... unde ar trebui să caut? Nu ştiu. Sunt încă nişte întrebări la care nu îmi pot răspunde... Vreau să fac ceva pe domeniul ăsta, am calificarea care trebuie, pot să fac măsurători şi interpretări de date, vreau să contribui la îmbunătăţirea lui şi nu în ultimul rând - îmi place. Cum aş putea? Unde? Aveţi vreo idee?

La sfârşit vă las să ascultaţi o melodie pe care probabil nu aţi ascultat-o niciodată. Să-mi scrieţi ce părere aveţi despre ea. Ce vă spune.

"Petrecerile i-au fost lăsate omului ca să-şi ascundă gândurile."

2011-08-28T20:54:00.000+03:00

Sunteţi de acord cu afirmaţia? Funcţionează pentru voi?

Eu pe undeva cred că este adevărat. Cred că poţi să-ţi ascunzi destul de uşor gândurile dacă petreci; dacă hotărăşti să petreci. Ai putea să le ascunzi şi de tine şi de ceilalţi... dar când eşti singur între patru pereţi, sau eşti doar tu cu tine... Te mai poţi ascunde? Sau cum se întreba Beigbeder în romanul său "Dragostea durează trei ani": "ce folos să-ţi petreci seara fugind de tine însuţi, dacă, după aia, tot te prinzi la tine acasă."

.... Şi dacă nu ai merge la tine acasă? Dacă ai începe să eviţi să stai cu tine însuţi şi ţi-ai ocupa timpul cu altceva?

Cred că putem fugi de noi... dar la un moment dat s-ar putea să obosim şi să ne prindem din urmă.

Voi cum aţi face... aţi amâna cât mai mult momentul? sau aţi încerca să vă confruntaţi?

Eu am încercat să-l amân... în ultima vreme. Am încercat să mă implic în tot felul de activităţi şi să fiu într-adevăr acolo. Să fiu prezentă. Nu doar cu corpul, ci cu totul. M-am săturat să fiu doar fizic prezentă, iar mintea mea să fie în altă parte, să macine câte o problemă sau un neajuns. Pot considera că am fugit de mine... Dar în acelaşi timp poate m-am regăsit. Poate încercând să fug de ceea ce am ajuns am regăsit ceea ce am fost. Ar fi multe de spus... Am luat câteva decizii printre care se numără cea de a fi prezentă cu totul în ceea ce fac, să nu mă gândesc încontinuu la servici, să mă îngrijesc mai serios de sănătatea mea, să îmi fac prieteni, să petrec timp cu ei, să ne distrăm... Sper să fie nişte alegeri bune şi să mă ţin de ele. Voi ce credeţi? Sunt nişte alegeri bune?

Cred...

2011-08-19T01:35:00.000+03:00

Cred că într-o zi o să mă uit în oglindă şi nu o să mă recunosc.

Cred că va veni o zi în care nu voi mai şti cine sunt... Cum sunt... Ziua în care mă voi uita la reflexia mea în oglindă şi o să mă întreb cine e în ea...

Sper doar că atunci când va veni acea zi să am lângă mine prieteni care să fi văzut partea bună din mine, care să îmi aducă aminte cine sunt... Şi să mă ajute să mă regăsesc. Să regăsesc partea mea bună. Să revin pe drumul meu.

...

2011-08-10T23:21:00.001+03:00

"Ah... Tu nu ştii cât te iubesc. Cred că poate ne îndrăgostim totdeauna în clipa când îl vedem pe bărbatul visurilor noastre, deşi în clipa aceea raţiunea ne poate spune că greşim, şi încercăm să luptăm fără dorinţa de a învinge contra acestui instinct.

Da, te iubesc, cum n-am iubit niciodată alt bărbat. Şi tocmai din cauza asta plec, fiindcă dacă aş rămâne, visul s-ar preface în realitate, în voinţa de a poseda, de a dori ca viaţa lui să fie a mea. Toate lucrurile astea care sfârşesc transformând dragostea în sclavie. Mai bine zis - visul. Trebuie să avem grijă ce luăm cu noi dintr-o ţară, sau din viaţă."

Asta e ca să-mi aduc aminte

2011-08-05T00:03:00.000+03:00

Ieri am reuşit să rezist tentaţiei de a-mi pune piedici şi a face lucrurile mai dificile decât sunt de fapt. Şi mă bucur de asta!
De obicei înainte de un examen îmi fac multe griji inutile. Ieri am reuşit să nu fac asta. Ieri am reuşit să nu-mi fac sau accentuez probleme pentru a-mi face mai dificilă calătoria.
Deci... se poate!

Citate de dragoste

2011-07-31T14:01:00.000+03:00

Caută iubirea cu inima, nu cu capul. - Mark Twain

Trebuie sa cautam dragostea acolo unde suntem, chiar dacă asta ne-ar costa ceasuri, zile, săptămâni de decepţii şi tristeţi. Căci în clipa în care pornim în căutarea iubirii, şi ea porneşte în întâmpinarea noastră. Şi ne salvează. - Paulo Coelho

Dragostea nu pune întrebări, deoarece, dacă începem să gândim, începe să ne fie frică. E o frică inexplicabilă, nu poate fi exprimată prin cuvinte. De aceea nu întrebi, faci. - Paulo Coelho

Poate că Dumnezeu va dori să cunoşti multe persoane nepotrivite înainte de a cunoaşte persoana potrivită, pentru ca, atunci când o vei cunoaşte în sfârşit, să ştii să fii recunoscător. - Gabriel Garcia Marquez

O dragoste apusă e ca un vulcan, niciodată nu poţi zice că a trecut pericolul de a izbucni din nou. - Octavian Goga

E mai bine să iubeşti şi să pierzi decât să nu iubeşti deloc. - Murphy

Mi-e atât de dor...

2011-07-27T20:09:00.000+03:00

... să mă simt iubită ...

Cum vreţi să fiţi?

2011-07-21T19:57:00.000+03:00

V-aţi pus vreodată "cele 8 întrebări fundamentale" despre care scria Nietzsche?

1) dacă vrem să fim mai complicaţi sau mai simpli

2) dacă vrem să devenim mai fericiţi sau mai indiferenţi faţă de fericire şi nefericire

3) dacă vrem să fim mai mulţumiţi de noi înşine sau mai exigenţi şi mai necruţători

4) dacă vrem să devenim mai blânzi, mai concesivi, mai umani sau mai inumani

5) dacă vrem să devenim mai înţelepţi sau mai lipsiţi de scrupule

6) dacă vrem să atingem un ţel sau să ocolim orice fel de ţeluri

7) dacă vrem să fim mai respectaţi sau mai temuţi şi mai dispreţuiţi

8) dacă vrem să devenim tirani sau ispititori sau pastori sau animale de turmă

Ce aţi răspunde la ele?

Din ultima carte citită

2011-07-16T21:05:00.000+03:00

"... dintre toate armele de distrugere pe care le-a putut inventa omul, cea mai teribilă şi mai puternică era cuvântul. Pumnalele şi lăncile lăsau în urma lor sânge, săgeţile puteau fi văzute de la distanţă, otrăvurile erau descoperite şi, în cele din urmă, anihilate.

Cuvântul însă distruge fără să lase urme. ..."

Al cincilea munte - Paulo Coehlo

"Frumuseţe"

2011-07-08T15:53:00.000+03:00

Imagini de "frumuseţe feminină"... Ştiţi la ce mă refer? Acele imagini în care se prezintă o femeie, cu un ten perfect (îngrijit cu cine ştie ce cremă), cu un corp perfect, foarte slabă,dar cu sâni mari etc etc. Recunoaşteţi imaginea? Nu zic că nu sunt femei care să arate bine. Sunt! Dar sunt femei care arată cum arată, dar mulţumită tehnicii din ziua de azi pot să arate incredibil de bine. Prin diferite forme, fie machiaj, fie operaţii... Fie retuşuri de poze.

Văd tot felul de poze şi nu pot să nu observ cât de prelucrate sunt. Bine... poate e şi defect profesional că fac poze de foarte mult timp şi mă bazez pe natural... Dar când văd unele imagini atât de distorsionate. De genul... la o tipă care e puţin mai plinuţă, îi micşorează talia efectiv... Şi mă gândesc câte fete sunt şi chiar femei care se iau după asta. Pentru care contează atât de mult imaginea încât ajung la cine ştie ce cure de slăbire drastice, bulimie, anorexie etc. Sau efectiv ajungi să te simţi nu-ştiu-cum că ţi se implantează în cap ideea că trebuie să fii perfectă şi să arăţi ca nu-ştiu ce fotomodel că în felul acela te va plăcea lumea. Şi ce se întâmplă? Fie reuşeşti cu eforturi să ajungi acolo... şi apoi eşti eventual considerată frumoasă, admirată de la distanţă şi tratată superficial, fie nu reuşeşti şi te simţi mizerabil.

Fetelor şi femeilor, toate care sunteţi, toate care ajungeţi la mine pe blog, tuturor celor care sunteţi singure, iubite, surori, mămici, soţii, prietene, haideţi să lăsăm standardele! Haideţi să fim noi, minunate cum suntem, mai slabe sau mai plinuţe. Să fim iubite pentru ceea ce suntem şi pentru felul nostru de a fi. Nu pentru o imagine, care s-ar putea să nu ne reprezinte. Aveţi curaj!

Ce mai fac...

2011-07-02T20:12:00.001+03:00

Îmi pare atât de rău că nu pot fi deschisă, că nu mai pot vorbi "despre ceea ce mă apasă".

Ieri am fost întrebată "ce mai fac". Era acel "ce mai faci?" la care chiar se aşteaptă un răspuns şi chiar se ascultă acel răspuns. Venea din partea unor prieteni, vechi prieteni... care chiar ţin la mine şi vor să ştie ce mai fac...

Nu am putut să dau un răspuns care să descrie starea mea şi ce mai fac. Am spus un "lucrez... şi aştept să treacă timpul".

Adevărul e că aştept să se întâmple ceva. Aştept într-adevăr să treacă timpul, dar asta pentru a vedea ce îmi rezervă viitorul. Mă străduiesc să nu mai îmi fac planuri, să nu mai vreau să se întâmple "nu-ştiu-ce" (care oricum nu se va întâmpla dacă sunt implicate şi alte persoane, sau probabilitatea să se întâmple este foarte mică). Încerc să las lucrurile să meargă cum vor ele şi să mă bucur de viaţă. Să mă bucur că am lângă mine oameni care mă iubesc. Să mă bucur de clipele magice pe care le întâlnesc. Să mă bucur şi să iubesc. Să mă bucur că nu mai sunt singură. Să fiu fericită....

Citate (III)

2011-06-27T10:10:00.000+03:00

Inima are taine pe care nici o raţiune nu le pătrunde. - Guy de Maupassant

Cum ar fi dacă...

2011-06-23T01:24:00.000+03:00

Cum ar fi dacă am judeca oamenii după propriile lor principii, nu după ale noastre?

Pentru cei din prima linie

2011-06-18T14:38:00.000+03:00

Ştiţi cum e să fiţi în linia întâi pe front?... Seamănă oarecum cu a lucra în vânzări.
Eşti în prima linie. Tu eşti cel cu care are contact direct clientul, tu eşti cel care îl prinde pe client în tot felul de stări, în capul tău se sparg oalele dacă clientul tău e nemulţumit şi tot pe tine te ceartă şeful dacă lucrurile nu merg conform planului.
Dar odată ce ştii toate astea... Şi le accepţi ca fiind normale şi făcând parte din meserie eşti cel mai câştigat! Poţi avea totul.
Şi mai e ceva... cum spunea Zig Ziglar "Poţi avea în viaţă tot ceea ce îţi doreşti dacă îi ajuţi pe oameni să obţină ceea ce ei îşi doresc"

Un fragment dintr-o carte care îmi place foarte mult

2011-06-11T00:01:00.000+03:00

"... în iubire nu există reguli. Putem încerca să ne ţinem de manuale, să ne controlăm inima, să avem strategie de comportament - dar toate acestea sunt fleacuri. Inima este cea care hotăreşte şi doar ce hotăreşte ea este important.

Noi toţi am avut parte de o asemena experienţă în viaţă. Noi toţi, la un moment dat, ne-am spus printre lacrimi: "Sufăr din cauza unei iubiri care nu merită.". Suferim deoarece ne imaginăm că dăm mai mult decât primim. Suferim deoarece dragostea noastră nu este recunoscută. Suferim pentru că nu ne putem impune propriile noastre reguli.

Suferim fără rost: pentru că în dragoste se află sămânţa creşterii noastre. Cu cât iubim mai mult, cu atât suntem mai aproape de experienţa spirituală. [...] Adevărata iubire este un act de total abandon.

La râul Piedra am sezut şi-am plâns este o carte despre însemnătatea acestui abandon."

De ce încercăm să fim puternici?

2011-05-31T20:31:00.000+03:00

De ce încercăm să fim puternici?...

De ce nu arătăm ce simţim? De ce ne acoperim în indiferenţă?

Că suntem răniţi?... Că avem "cicatrici emoţionale" care sunt încă prea vizibile? Că nu mai avem curajul să ne arătăm aşa cum suntem, să ne deschidem în faţa unor persoane, să ne permitem să iertăm şi să mai dăm o şansă persoanei care ne-a greşit?... E greu dacă ai multe răni şi cicatrici sufleteşti, dar cred că e şi mai greu dacă încerci să le acoperi şi să spui că nu sunt acolo. Sunt acolo! Şi probabil doar alături de persoana care le-a provocat le putem vindeca... Sunt convinsă că ar fi altfel dacă am mai vorbi cu persoana care ne-a rănit. Dacă i-am spune cu ce ne-a rănit şi i-am mai da o şansă să rezolve lucrurile... Poate ar fi mai uşor să trecem peste ele. Dacă ne ascundem să nu arătăm că ne doare, ca să "fim puternici" probabil persoana care ne-a rănit nici nu va şti...

Mi s-a spus să dau o a doua şansă pentru că toţi avem nevoie de o a doua şansă. Şi am recunoscut că aşa e, pentru că (Dumnezeu ştie!) am nevoie de ea... Şi eu am nevoie de ea, pentru că am greşit... şi am rănit... şi nu am avut curajul de a le spune persoanelor respective că îmi pare rău, că nu am vrut, că îmi pasă de ele, că ţin la ele. În schimb m-am închis în mine şi nimeni nu a mai ştiut ce simt. Mi-am reprimat toate sentimentele crezând că e mai bine aşa şi încercând să par puternică. Nu ştiu dacă a fost bine sau rău, dar ştiu că mă macină... că mă dor... că mi-au creat blocaje emoţionale şi chiar probleme de sănătate. Sper să trec cu bine peste ele şi să învăţ să iert, să nu mai port pică şi să le mai dau o şansă oamenilor, chiar dacă m-au rănit.

Fabulă despre soare şi vânt

2011-05-30T00:55:00.000+03:00

Soarele şi vântul se certau pentru că nu se puteau hotărî cine e mai puternic. Vântul a spus:

- Îţi voi dovedi că eu am mai multă forţă. Îl vezi pe bătrânul acela? Pun pariu că îi pot scoate haina mai repede decât tine.
Şi soarele s-a ascuns după nori, iar vântul a început să sufle până a pornit o adevărată vijelie. Dar cu cât sufla mai tare... cu atât îşi strângea bietul om hainele pe el.
În cele din urmă, vântul s-a potolit şi a renunţat, iar soarele a ieşit dintre nori şi i-a zâmbit cu bunătate bătrânului. Bătrânul şi-a dat imediat haina jos.
Atunci soarele i-a spus vântului:
- Blândeţea şi prietenia sunt mai puternice decât mânia şi forţa.

Cum v-aţi petrecut sfârşitul lumii?

2011-05-22T22:56:00.003+03:00

Salutare tuturor.

Ieri am aflat ( cu întârziere ce-i drept ) că este sfârşitul lumii. Nu am înţeles exact care a fost faza, doar că cineva a prezis că ieri, 21 mai 2011 se va termina lumea. Pentru a treia oară în ultimii 20 de ani s-a sfârşit lumea.

Deci... Cum v-aţi petrecut sfârşitul lumii?

"Partenerul de evoluţie"

2011-05-17T18:30:00.000+03:00

Citeam acum un timp un articol de pe empower despre "partenerul de evoluţie". Mi-a plăcut mult ideea şi mă gândeam pe atunci că mi-ar place să am unul.

Griffon Image

În prezent... cred că l-am găsit, dar am uitat să iau în calcul că o relaţie cu un "partener de evoluţie" presupune multe obstacole, multe schimbări... Am uitat că nouă, ca oameni, ne place să avem o oarecare stare de echilibru şi că orice schimbare mai mică sau mai mare pe care o întreprindem are loc pentru a reveni la starea de echilibru. Şi rareori când suntem în echilibru schimbăm ceva.

Voi ce părere aveţi despre acest subiect? Dar despre articolul menţionat?

Despre dragoste s-au scris multe...

2011-05-09T22:00:00.000+03:00

Voi ce aţi scrie?

Citate (II)

2011-05-02T19:04:00.002+03:00

"A fi sărac este o problemă, care nu întotdeauna se rezolvă îmbogăţindu-te." - Petru Lascău

Citate (I)

2011-04-28T21:11:00.002+03:00

"Oamenii sunt ciudaţi. Cheltuiesc bani pe care nu-i au, ca să cumpere lucruri de care nu au nevoie, pentru a impresiona oameni pe care nu-i iubesc."

2011-04-22T12:58:00.000+03:00

Voi evoluaţi individual sau în grup?

2011-04-13T11:50:00.000+03:00

Sunt curioasă câţi dintre oamenii care îmi urmăresc blogul mă cunosc de mai demult. Sau m-au cunoscut mai demult.

M-am schimbat foarte mult de-a lungul timpului. Lângă mine au rămas foarte puţini care să vadă acestea schimbări pe parcurs. Încă mă întâlnesc cu persoane care mă cunoşteau demult şi sunt surprinse de mine. Până acum cea mai mare surpriză pe care am avut-o a fost din partea unei persoane care a rămas destul de aproape de mine şi care mi-a spus la un moment dat "Nu te mai cunosc! Singurele lucruri care au rămas la fel la tine sunt numele şi aspectul fizic.". Singurătatea şi dificultăţile te învaţă multe...

Sunt o persoană destul de dificilă şi probabil din acest motiv nu am reuşit să păstrez mulţi prieteni aproape. Am momente şi momente. Unele mai bune, altele mai puţin bune. Sunt situaţii în care starea mea de spirit se poate schimba într-o clipită de la un singur cuvânt sau un simplu gest. Întotdeauna găsesc motivul pentru care se întâmplă asta... Dar sunt singura care îl ascultă şi înţelege. Restul sunt prea preocupaţi de altele şi e normal să fie aşa.

După cum se vede şi din ce am scris mai sus, am evoluat singură. E mai uşor să evoluezi singur decât în grup. Nu ţii cont de atâtea păreri, de atâţia factori. Poţi ajunge mult mai repede unde vrei. Bine... ar mai fi şi partea frumoasă în care ai un partener/o parteneră care te susţine în tot ceea ce faci, te ajută şi evoluează odată cu tine astfel încât să vă potriviţi şi după o schimbare. Cine are aşa ceva să îl preţuiască!

Când vine vorba de susţinere şi ajutor în ceva ce vrem să facem, cam 90% din oameni nu ne vor susţine. Faceţi un test! Încercaţi să faceţi o schimbare majoră şi vedeţi câţi dintre cei apropiaţi vor fi alături de voi. De obicei găsiţi maxim 1 sau 2. Mulţi analizează din perspectiva lor şi pentru ei nu ar fi o variantă bună. Drept urmare, analizând prin prisma lor, nici pentru dumneavoastră nu ar fi bine. Întrebarea mea este: Cine ştie mai bine ce este bine pentru o persoană? Persoana respectivă sau o altă persoană?

Eu consider că TU ştii cel mai bine ce e bine pentru tine. TU şi eventual acele persoane care pot să iese din propria lor piele, din propriul lor ego şi să înţeleagă din punctul tău de vedere de ce e bine pentru tine acel lucru. Acestea sunt probabil şi persoanele care te vor susţine. Sunt persoane care ţin la tine, pentru că totuşi nu e prea uşor să te pui în pielea altcuiva şi să îl susţii, chiar dacă din punctul tău de vedere nu ar fi ok. Bine... cei mai sceptici ar spune "Şi când vezi că va da cu capul de zid, îl laşi să se ducă?". Da. Pentru că astfel va învăţa lecţia mult mai bine şi mai repede decât ar învăţa-o dacă i-ai repeta-o de 1000 de ori. Fiecare priveşte cum vrea problema. Eu apreciez mult mai mult persoanele care se străduiesc să mă înţeleagă (din perspectiva mea) şi chiar dacă e să "dau cu capul" sunt lângă mine să mă "panseze" după.

Când eşecul nu e o variantă

2011-04-07T23:13:00.000+03:00

De când mă ştiu am avut un ţel, un vis, o dorinţă. Să reuşesc în viaţă. Să demonstrez că sunt mult mai bună decât consideră unii că sunt.

Au fost oameni care au văzut în mine potenţial. Încă există oameni de genul acesta şi le sunt recunoscătoare pentru asta. Din păcate am fost învăţată să mă judec aspru şi să mă critic mult.

De multe ori duc un război cu mine, unde pe de o parte e critica (foarte bine dezvoltată), iar pe de altă parte e încercarea de a mă susţine şi a mă încuraja (parte foarte puţin dezvoltată)... Momentan încerc să inversez părţile. Încerc să îmi dezvolt şi partea în care îmi recunosc meritele şi mă bucur de ele. Nu e uşor! "Munca cu tine însuţi e cea mai grea" - spunea un prieten... E adevărat! Dar rezultatele care se pot obţine sunt uimitoare.

Am întâlnit multe obstacole pe parcursul drumului şi încă mai întâlnesc. Încă nu am ajuns la destinaţie, dar sunt pe drum. Consider că e important că sunt pe drum. Contează! Poate e denivelat, poate e şerpuit, poate e greu de parcurs, dar ştiu că - mai devreme sau mai târziu - voi ajunge la destinaţie.

Drumul vostru cum e? Aţi ajuns la destinaţie? Spre ce vă îndreptaţi?

2011-03-30T21:34:00.000+03:00

Am fost certată cu calculatorul. Nu l-am mai pornit de o săptămână şi jumătate.

Nu l-aş fi pornit nici acum, dar... simţeam nevoia să îmi pun sentimentele pe blog. Să îmi deschid inima în faţa voastră. Să îmi recunosc stările.

Azi a fost o zi mai grea. Azi am fost puţin tristă. Mi s-au înecat corăbiile. Speram că voi depăşi starea. Nu am reuşit. Am ignorat-o o perioadă pentru a fi alături de cei din jurul meu şi a-i încuraja. Şi cei din jurul meu au fost la fel şi am stat să îi ascult, să încerc să îi ajut. Eu?!... Mă descurc cumva, nu? Ca şi până acum...

Am strâns foarte multe sentimente negative şi astăzi m-au băgat la fund. Le-am lăsat deoparte cât am fost înconjurată de oameni, pentru a le putea fi alături şi a-i ajuta. Dar ajunsă între 4 pereţi, doar eu şi cu mine... E mai greu să le ignor.

O să găsesc o variantă să mă descarc de emoţiile negative pe care le adun. Încă nu ştiu care, dar ştiu sigur că o să o găsesc.

Voi ce aţi mai făcut? V-a fost dor de mine?

Aţi păţit vreodată să fiţi răi cu o persoană fără să înţelegeţi de ce?

2011-03-19T17:01:00.001+02:00

Eu am păţit-o. Şi după ceva timp am aflat şi de ce am fost aşa.

Dacă aţi auzit de "analiza tranzacţională", ştiţi de acolo că există trei roluri în fiecare "joc". Un rol este cel de victimă, alt doilea de salvator, iar al treilea este persecutorul.

Victima este acea persoană care se plânge, care crede că e cea mai nefericită şi care caută compasiune din partea celor din jur. Doar compasiune, nu şi ajutor. Ajutor ar însemna să depăşească starea, iar victima nu vrea asta. De obicei în jurul unei victime apare salvatorul: o persoană cu suflet bun care vrea să ajute victima să îşi revină. Ce nu ştie de obicei salvatorul este că victima nu vrea să fie salvată, vrea doar să fie compătimită. Acesta este un tip de joc psihologic. Jocurile psihologice sunt acele jocuri în care nimeni nu câştigă. Scopul este de a se juca, de a face rău, fără nici o finalitate, fără nici un rezultat.

Eu de obicei jucam rolul de salvator. Voiam să ajut persoanele care sufereau şi nu am ştiut că victima vrea să rămână victimă. Şi practic dacă nu reuşeam să o salvez consideram că nu sunt suficient de bună.

Un alt joc la care am participat, fără să-mi dau seama, a fost mai ciudat pentru mine. Ciudat pentru că în loc să îmi iau în primire rolul obişnuit de "salvator", l-am luat pe cel de "persecutor". Am întâlnit o victimă care atrăgea răutatea efectiv. Voia să-şi confirme statutul de victimă şi pentru asta determina, fără să-ţi dea seama, persoanele din jur să o persecute. Aşa am reuşit să mă transform în persecutor şi să nu înţeleg, decât după câţiva ani, de ce m-am comportat cum m-am comportat.

Lucrurile s-au schimbat puţin. Acum încerc să ajut persoanele care vor să fie ajutate şi când văd că cineva mă invită într-un "joc" prefer să nu iau parte la el.

Vă sfătuiesc să citiţi cartea lui Eric Berne - Games people play (ro: Jocuri pentru adulţi). S-ar putea să suferiţi mult neştiind de jocurile pe care unii le joacă. La fel am păţit şi eu până să aflu de ele şi alţii încă o păţesc neştiind de ele. Faceţi un pas în faţă! Informaţi-vă!

Descompunere

2011-03-10T18:26:00.000+02:00

Urăsc să pierd!

De fiecare dată când întâlnesc o persoană şi mă împrietenesc cu acea persoană mi-aş dori să-mi fie alături toată viaţa.

Fiecare relaţie pe care o încep vreau să meargă şi să dureze cât mai mult.

Mă implic trup şi suflet (în special suflet) în tot ceea ce fac şi mă descompun efectiv când pierd pe cineva. Mă pierd pe mine, bucăţică cu bucăţică... Ca şi când fiecare persoană ar lua din mine partea care îi aparţine... partea care el sau ea o ocupă... Aştept să dispar cu totul într-o bună zi. Să mă transform într-o umbră. Oricum mă transform într-o umbră la puţinele kg pe care le mai am şi pe care le pierd cu fiecare pierdere care survine în viaţa mea.

Suflete pereche

2011-03-07T20:37:00.000+02:00

Astăzi am citit tot felul de informaţii legate de sufletele pereche.

După părerea mea sufletele pereche şi-au cam pierdut semnificaţia (ca multe altele). În prezent când cineva spune că şi-a găsit sufletul pereche e cam echivalent cu marea iubire. Când cineva se îndrăgosteşte până peste cap spune că şi-a găsit "sufletul pereche".

Dar, de fapt, sufletul pereche e altceva. Sufletul pereche este reprezentat de o persoană pe care am cunoscut-o într-o viaţă anterioară şi pe care avem ocazia să o întâlnim din nou. Se spune că întâlnirea cu sufletul pereche e asemănătoare cu o întâlnire karmică, ne răvăşeşte. Doar că sufletul pereche are întotdeauna un impact pozitiv asupra noastră, ne simţim liberi să fim noi înşine şi avem impresia că ne ştim dintotdeauna. În acelaşi timp, se spune că dacă ne întâlnim sufletul pereche, destinul va face în aşa fel încât să ne ţină împreună, oricare ar fi impedimentele. Dar câţi dintre noi avem prilejul de a cunoaşte acest "suflet pereche"? Voi l-aţi întâlnit?

Una dintre piesele de dat pe role

2011-03-07T08:59:00.000+02:00

sum 41-pieces

Cum ne modelează experienţa personală personalitatea (I)

2011-02-26T01:19:00.001+02:00

Acest subiect îl voi dezbate în mai multe articole.

Aceasta este prima parte.

Mă voi referi la felul cum ne formăm personalitatea în funcţie de zona în care trăim, în care ne dezvoltăm. Mi-am ales acest subiect deoarece de curând am întâlnit o persoană care a terminat facultatea în Timişoara şi mi-a adus aminte de oamenii de acolo, de mine, de felul în care m-am schimbat cât am stat acolo.

Pentru mine experienţa din Timişoara a fost foarte utilă şi benefică. Acolo am ajuns să mă descopăr şi să mă simt bine în pielea mea. Acolo m-am cunoscut. Am avut libertate şi m-am dezvoltat cât şi cum am putut. Făceam tot ce voiam, tot ce simţeam şi în acelaşi timp urmăream să îmi realizez obiectivul principal pentru care eram acolo - facultatea. În Timişoara am învăţat să vorbesc liber, despre banalităţi şi eventual strecurate şi lucruri serioase, dar prezentate superficial.

Îmi aduc aminte că acasă eram obişnuită cu "discuţiile serioase". Eram obişnuită să port discuţii despre viaţa personală, problemele întâlnite, metode de a le rezolva, împărţirea (sau lipsa împărţirii) responsabilităţilor în casă şi... certuri legate de bani (pentru că nu se pot încadra la discuţii). Când am ajuns în Timişoara m-am împiedicat de discuţii superficiale; discuţii pe care eu în mod normal nu le purtam deoarece nu le consideram importante şi nu vedeam ce poţi rezolva cu ele. Până la urmă m-am alăturat mulţimii şi am învăţat să port discuţii superficiale deoarece prea puţini oameni intrau în discuţii "serioase". Am întâlnit o persoană cu care am reuşit să depăşesc această "aparenţă" şi să ajung mai adânc. Îi mulţumesc din suflet persoanei pentru că există şi că mi-a oferit încrederea necesară pentru a mi se confesa.

Dacă ar fi să spun într-un cuvânt ce a însemnat pentru mine Timişoara... "libertate" cred că ar fi cuvântul potrivit. Am avut libertatea de a mă dezvolta, de a face ceea ce vreau, cum vreau şi când vreau (asta poate era o noutate şi pentru că înainte de facultate nu am prea putut să fac ceea ce aş fi vrut). Acolo puteam să fiu eu pentru că... spre deosebire de ale părţi, lumea nu mă judeca. Nu conta ce sau cum făceam. Poate se uitau mai ciudat, dar mă acceptau cum eram.

Dar... pe principiu "de ce să fie simplu când poate fi complicat?" am ales să plec. Am vrut să merg la Bucureşti să văd cum e acolo. Voiam să îi contrazic pe toţi cei care ziceau că Bucureştiul e naşpa, că oamenii de acolo sunt răi şi aşa mai departe. Pot spune despre Bucureşti că e fain, e mult mai amenajat decât alte oraşe, are clădiri impresionante prin dimensiune şi arhitectură şi găseşti cam tot ce vrei... Despre oameni... mai bine nu mă pronunţ.

În Bucureşti am învăţat să fiu atentă. Din start am venit "înarmată" pentru capitală. Pentru că auzisem că sunt răi am fost tot timpul atentă pentru a nu fi furată/fraierită sau ştiu eu mai ce. Tot s-a întâmplat, dar poate mai puţin decât dacă nu aş fi fost atentă. Sau poate dacă nu aş fi venit din start "pregătită" nu s-ar fi întâmplat deloc.

M-a surprins mentalitatea. Venind direct din Timişoara... am avut impresia că m-am întors în timp. Parcă eram în comunism.

În Bucureşti am ştiut mai tot timpul pe cine am lângă mine (ca siluete). Ştiam dacă mai am o persoană sau 2 în spate, eram atentă la cine trece pe lângă mine şi încercam să fiu tot timpul alertă. Pe de o parte poate era un lucru bun, dar era obositor... Şi în plus... nu prea aveam când să fiu eu.

Şi uite aşa m-am schimbat încă o dată, într-un om mult mai atent la detalii şi la anumite aspecte. Am învăţat să fiu foarte atentă pe cine am lângă mine. Nu am crezut că unii pot fi chiar atât de... (să zicem) răi. Am aflat-o pe pielea mea. A durut, dar nu se va mai întâmpla!

Am văzut cum e să te simţi ca un pion. Un pion care se plimbă dintr-o parte în alta în aşa fel încât să fie mai bine pentru cel ce conduce. (mai bine = mai mulţi bani).

Am trecut prin multe experienţe. M-am certat cu foarte mulţi oameni pentru a-mi apăra principiile. Am făcut greşeala să apelez la "umanitate" într-un caz. Am uitat că acolo nu prea există.

De Bucureşti pot spune că m-a "stricat". M-a făcut mai puţin "umană", dar am învăţat să fiu mai atentă şi să îmi rezolv anumite probleme mult mai eficient.(Mă refer la situaţii în care ajungi să vorbeşti cu oameni importanţi dintr-o firmă sau instituţie pentru a-ţi rezolva o problemă).

În prezent... comparativ cu Bucureşti sunt în vacanţă. Din câte am înţeles nu ar trebui să fiu, că nici aici oamenii nu sunt atât de buni. Dar poate nici atât de răi. (sau poate sunt doar optimistă!) Încerc să fiu mai deschisă, mai caldă, să-mi recapăt "umanitatea" şi să fac ceva bun în viaţa mea, să ajut pe alţii. Deocamdată merge şi îmi face plăcere.
Gani - Aceeaşi uşă (feat. Hip)

Voi cum sunteţi?

2011-02-18T01:28:00.000+02:00

"Pământul e acoperit de cioburi...

- De ce?

- Pentru că s-au rupt porţile cerului, au căzut îngeri şi s-au spart în mii de bucăţi!

- De ce?

- Pentru că distanţa de la cer la pământ e prea mare chiar şi pentru îngeri...

- De ce?

- Pentru că nimic nu e destul de aproape.

- De ce?

- Ca să speri mereu... ca să nu fii mulţumit niciodată.

- De ce?

- Pentru că realitatea nu e niciodată la fel de frumoasă ca visele pe care ţi le-ai făcut.

- De ce?

- Pentru că lumea nu e "imperfectă" ci rea pur şi simplu.

- De ce?

- N-ai înţelege...

- De ce?

- Pentru că cei buni nu înţeleg răul. Lumea a devenit rea din cauza celor răi. A fost de ajuns o sămânţă de răutate ca ea să se întindă pe tot pământul...

- De ce?

- Pentru că răutatea e o buruiană. Creşte peste tot fără să aibă nevoie de ajutor şi nu moare niciodată.

- De ce?

- Pentru că numai în poveşti binele învinge răul...

- De ce?

- Pentru că imaginaţia e un loc în care oamenii buni înving răul... Oamenii buni nu încetează niciodată să viseze.

- De ce?

- Pentru că altfel ar muri.

- De ce?

- Conştiinţa victoriei finale a răului ucide.

- De ce? De ce? Da... de ce?

- Nu ştiu. Nu ştiu nimic. Mă învârt printre gânduri, amestec, caut cu disperare ceva... dar nu ştiu ce găsesc. Găsesc totul, dar e nimic. Mă nasc şi mor în fiecare clipă. Vreau totul, dar nu ştiu ce vreau. Nu înţeleg de ce vreau. Stau pe loc, dar alunec în gol. O parte din sufletul meu trebuie să se nască încă. O parte... a murit. Sunt sătulă de tot... E prea mult, dar nimic nu-mi ajunge; nu-mi ajung eu mie.

La un moment dat unui "de ce?" i se răspunde "nu ştiu".

- Tu cum eşti?

- Eu?

- Da. Te afli printre oamenii buni sau răi?

- Eu... eu încerc să ajung printre cei răi.

- De ce?

- Ca să nu mai doară...

- Ce?

- NIMIC... TOTUL..."

Cum vindecăm rănile sufletului?

2011-02-13T15:49:00.001+02:00

Citatul de pe blogul meu spune că, de fapt, se acoperă, nu se vindecă.

Totuşi... le putem vindeca?

Aţi încercat? Aţi reuşit? Vreţi să împărtăşiţi experienţa asta cu mine şi cu alţii care îmi citesc blogul?

Cred că orice experienţă prin care trecem lasă un semn, lasă o urmă.

Cum vindecăm sau acoperim rănile, urmele, cicatricile care apar în sufletele noastre?

Putem să nu mai fim dezamăgiţi dacă nu aşteptăm nimic. Să nu aşteptăm nimic de la altcineva, de la viaţă, familie, iubit/iubită etc. Şi chiar nici de la noi înşine pentru a nu ne dezamăgi singuri.

Putem să nu ne mai ataşăm. Să nu ne mai ataşăm de obiecte, de oameni, de animale. Să le îndrăgim fără a ne ataşa. Adică să le iubim, dar să fim conştienţi că pot dispărea în orice clipă din viaţa noastră.

(Teoria este bună, practica ne cam omoară!)

Şi totuşi ce am spus mai sus sunt metode de a evita să fim răniţi. Dar... dat fiind faptul că nu suntem întotdeauna conştienţi, nu putem controla totul şi nu întotdeauna avem suficientă experienţă pentru a le evita, ce facem când aceste răni apar? Cum le vindecăm?

Eu încă mai caut un răspuns la întrebarea asta. Am reuşit să fac o "pansez" o parte din ele, să nu mai doară atât de rău, dar nu ştiu ce să fac cu celelalte. Am încercat inclusiv metode de programare neuro-lingvistică. Am început de puţin timp să mai învăţ câte una-alta despre NLP şi să încerc anumite metode. Unele funcţionează. Dar întâi trebuie să descoperi cauza. trebuie să vezi ce te-a deranjat, ce te-a rănit, ce te doare. Şi de acolo... să cauţi variante de rezolvare. Dar asta înseamnă inclusiv să depăşeşti statutul de "victimă" în care te plângi doar de lucrurile care te dor, fără a le analiza şi fără a căuta soluţii care să te salveze. Mi-am dat seama că starea mea depinde în mare parte de mine şi o pot schimba destul de uşor - doar că nu întotdeauna vreau.

Voi cum vindecaţi rănile sufletului? Sau cum trăiţi cu ele?

Despre iertare

2011-02-05T19:53:00.000+02:00

Voi cum vă împăcaţi cu asta?

Se spune iertarea ne aduce cu sine o stare de bine. Că dacă iertăm pe cei care ne-au greşit suntem mai buni. Că iertarea ne vindecă toate rănile. Iertarea este un dar. Este cea mai scurtă cale de vindecare; arde "karma". Iartă şi vei fi iertat. Iartă şi te vei simţi mai bine. S-a dezvoltat o adevărată "teorie a iertării".

Dar este atât de uşor să iertăm? Uneori putem deveni obiectul abuzurilor anumitor persoane, doar pentru că acele persoane sunt rele. Şi... conform teoriei iertării, noi trebuie să îi iertăm pe aceşti oameni, care ne-au rănit, probabil fără nici un motiv, doar pentru că... aşa sunt ei.

Putem ierta mai uşor dacă înţelegem comportamentul. Dacă vedem motivul pentru care am fost răniţi. Dar când suntem răniţi din cauza răutăţii unor oameni... ce facem? cum ietăm? Cum facem dacă acest lucru se întâmplă la o vârstă fragedă şi mai e vorba şi de un abuz? Cum?

Cum e când ajungi să îţi absolveşti de vină toţi duşmanii, îi ierţi, dar să nu te ierţi pe tine? Cum e când te învinovăţeşti că ai fost naiv, că ai fost copil, că nu ai ştiut, că nu te-ai ferit, că nu ai avut experienţă, că nu ai ştiut că oamenii sunt răi? E o metodă foarte bună de manipulare. Oamenii care se simt vinovaţi sunt mai uşor de controlat. Şi sunt ţinuţi sub control, tot de aceşti oameni răi... care cer iertare şi rănesc din nou, lovesc din nou imediat ce le-a fost acordată.

Cum e mai bine până la urmă? ierţi sau nu? Şi dacă da, pe cine?

Bărbaţii văd mai bine la distanţă

2011-01-27T21:19:00.000+02:00

Mai demult un prieten mi-a spus că "barbaţii văd mai bine la distanţă".

Atunci când au o iubită care e aproape de ei şi face orice pentru ei, nu observă. Când tipa se cam satură şi începe să se îndepărteze... Atunci observă ce tipă ok e. Şi sunt foarte încântaţi. Păcat că e cam târziu pentru că tipa deja a încercat cam tot ce se putea, a văzut că nu merge şi a ales să se îndepărteze.

Treaba asta cu "văzutul la distanţă" are teoretic şi o explicaţie. Şi anume că în urmă cu mii de ani, bărbaţii vânau. Trebuiau să aducă prânzul. Drept urmare şi-au format o vedere la distanţă mult mai bună decât femeile care erau peocupate cu copiii şi îngrijirea căminului.

General vorbind... Probabil că fiecare dintre noi - la un moment dat - am avut lângă noi o persoană extraordinară pe care nu am observat-o, sau nu am ştiut să o preţuim decât după ce s-a distanţat sau a plecat... Poate până la urmă nu e neapărat o problemă "tipic masculină"?!

Cicatrici

2011-01-20T14:49:00.004+02:00

Aş fi vrut să îmi vindec cicatricile, dar asta ar contrazice însăşi definiţia "cicatricii" (CICATR'ICE, cicatrici, s.f. Urmă (formată din ţesut conjunctiv) lăsată de o rană, de o tăietură etc. după vindecare. - Din lat. cicatrix, -icis, fr. cicatrice.

Sursă : DEX'98 (8683) - viorelgrosu

CICATR'IC//E ~i f. 1) Urmă lăsată pe piele de o rană. 2) fig. Urmă lăsată de o suferinţă morală, de o durere mare. [G.-D. cicatricei] /cicatrix, ~icis, fr. cicatrice

Sursă : NODEX (327764) - siveco)...

Am vrut să le acoper... să le astup... Dar am aflat că nu se poate...

Decizii, decizii...

2011-01-15T23:19:00.006+02:00

Întotdeauna mi-a plăcut poza asta. M-a distrat! Din ciclu: "ce probleme au unii".

Am stat mult să mă gândesc ce să scriu în postarea asta şi nu pot spune că mi-e clar. Hai să vorbim despre decizii. Cum vă împăcaţi cu deciziile? Cât de repede puteţi lua o decizie?

În ceea ce mă priveşte mi-a plăcut întotdeauna să îmi iau singură deciziile. Dacă stau acum să mă gândesc... poate aş fi greşit mai puţin - în anumite situaţii - dacă ar fi fost să cer puţin ajutor, sau cel puţin nişte sfaturi, dar din greşeli înveţi. Am considerat că nimeni nu ştie mai bine decât mine ce e bine pentru mine. Nu ştiu dacă am făcut "bine" sau "rău". Nu am experimentat şi cealaltă variantă ca să pot să fac o diferenţă. Pot spune doar că în felul acesta am învăţat să iau decizii. Spre deosebire de alte persoane eu pot să iau decizii pentru mine cu relativă uşurinţă când e nevoie. Pot lua destul de repede o decizie, dar de obicei nu o fac pentru că îmi place să mă asigur înainte. Nu obişnuiesc să mă bazez pe instinct. Am mai multă încredere în raţiune.

Şi în final câteva citate legate de decizii:

"Eu iau decizii. Poate nu sunt perfecte, dar este mult mai bine să iei decizii imperfecte decât să cauţi în permanenţă deciziile perfecte pe care nu le vei găsi niciodată" Charles De Gaulle

"Dintre toate deciziile, cea mai proastă este aceea pe care n-am luat-o atunci când trebuia." Alexandru Gh. Radu

"Oamenii de succes iau decizii foarte repede şi le schimbă foarte greu, asta dacă le schimbă vreodată." Napoleon Hill

"Uneori cele mai mici decizii îţi pot schimba viaţa pentru totdeauna." Keri Russell

"Deciziile bune provin din experienţă, şi deseori experienţa provine din decizii greşite." Rita Mae Brown

Caut o carte de citit/cumpărat. Ce îmi recomandaţi?

2011-01-07T22:20:00.004+02:00

"Pentru că toţi ne naştem, creştem, ne îndrăgostim, ne căsătorim, iubim, înşelăm, naştem, divorţăm, plângem, uităm şi iertăm. Pentru că suntem singuri sau împreună, pentru că suntem părinţi sau copii, pentru că ne pasă de cine suntem, de cei din jur, şi mai ales pentru că fiecare dintre noi are o familie pe care o iubeşte şi vrea să o protejeze."

Temporary closed

2010-12-29T01:10:00.004+02:00

Uite că am ajuns la ultima postare pe anul acesta...

Vă mulţumesc tuturor celor care aţi fost alături de mine, care aţi trecut pe la mine pe blog, care aţi lăsat un comentariu (sau mai multe). Vă aştept cu drag şi anul care vine.

Până atunci... Să fie într-un ceas bun; să aveţi parte de un An Nou plin de împliniri şi fericire. La mulţi ani!

Strategii de fericire

2010-12-27T20:09:00.006+02:00

Azi vreau să împart cu voi nişte "strategii de fericire".

Le-am primit pe mail, într-un articol intitulat "eseu despre fericire". Aş menţiona şi autorul articolului (de fapt autoarea), dar nu l-am găsit. Ştiu doar că e psiholog şi ne dă următoarele sfaturi:

- Evitaţi persoanele negativiste.

- Dăruiti vorbe frumoase.

- Nu mai luaţi totul în tragic.

- Pretindeţi mai puţin de la lume şi mai mult de la dvs.

- Limpeziţi-vă viaţa.

- Fiţi mai buni.

- Trăiţi clipa prezentă.

- Acceptaţi-vă vârsta.

- Hrăniţi-vă corect.

- Înconjuraţi-vă de oameni de calitate.

- Găsiţi-vă un job pe care să-l faceţi cu plăcere.

- Iubiţi.

Câte dintre aceste sfaturi le urmaţi? Le ştiaţi de dinainte sau le-aţi aflat de-abia acum?

Mie mi se par banale şi le ştiam de ceva timp. Dar mi-au luminat ziua când le-am citit şi de aceea am vrut să le împart şi cu voi.

M-am gândit să mă pun şi eu în ton cu anotimpul

2010-12-22T22:19:00.006+02:00

Drept urmare, am decis să scriu o reţetă de prăjitură, foarte bună, perfectă pentru sărbătoarea Crăciunului, dar şi orice altă sărbătoare.

Albă ca zăpada

Ingrediente pentru aluat: 500 g făină, 200 g unt, 100 g zahăr pudră, 1 praf de copt, 1 praf vanilie, 3 gălbenuşuri, smântână cât cuprinde.

Se amestecă toate ingredientele de mai sus, se împarte în 4 părţi egale. Se fac 4 foi, care se coc pe dosul tăvii.

Ingrediente pentru cremă: 3 linguri făină, 1/2 l lapte, 250 g unt, 200 g zahăr pudră, coaja de la o lămâie, zeama de la o lămâie.

Laptele cu coaja de la lămâie se pun la fiert. Într-o cană se amestecă 3 linguri de făină cu puţin lapte rece. Compoziţia din urmă se adaugă peste laptele care fierbe. Se lasă să se îngroaşe după care se ia de pe foc şi se lasă la răcit.

Separat se freacă 250 g unt cu 200 g zahăr pudră şi zeama de la o lămâie.

Se amestecă cele două compoziţii.

Două câte două foi se lipesc cu gem de zmeură sau de caise, iar între cele două se pune crema.

Poftă bună!

Ceva ce nu ştiaţi

2010-12-19T17:26:00.004+02:00

Nu ştiu câţi oameni mă cunosc. Mă mai cunosc. Sau m-au cunoscut vreodată.

Adevărul e că am fost întotdeauna introvertită. Mi-am dat seama de asta când încercam să rememorez o întâmplare mai puţin plăcută din adolescenţă şi mi-a fost foarte greu să îmi aduc aminte ce s-a întâmplat în afara mea. Mi-a fost foarte greu să îmi amintesc momentul în care au plecat nişte prieteni de lângă mine şi pe nesimţite s-au făcut nevăzuţi. Privind din afara mea, probabil am fost înţeleasă greşit. În interior... în afară de mine nu ştia nimeni ce se petrecea.

Când eram adolescentă mai scriam poezii. Dacă le-ar fi citit cineva, ar fi putut să-şi dea seama cum sunt. Şi ar fi putut să mă înţeleagă. Dar mulţi s-au blocat în aparenţe şi au rămas acolo. Am susţinut tot timpul că nu am nevoie de oameni care nu pot vedea mai mult, care nu pot vedea "adevărul", esenţa. Încă îmi susţin ideea.

Drept urmare... în ciuda faptului că nu mai sunt adolescentă v-aş sugera să nu vă blocaţi în aparenţe. Să încercaţi să vedeţi mai mult şi să înţelegeţi mai mult. Sau... dacă nu puteţi să faceţi asta, cel puţin nu faceţi comentarii aiurea.

Dar cine sunt eu să dau sfaturi?... Faceţi ce vreţi! Iar dacă vreţi să mă cunoaşteţi, s-ar putea să vedeţi că nu sunt ceea ce credeţi.

"O zodie de foc nu e niciodată rece!"

Am descoperit ceva

2010-12-12T12:53:00.008+02:00

Ieri, făcând curat, am găsit o foaie pe care am scris răspunsurile la testele din cartea "Gata cu scuzele, trăieşte din plin!" a lui Alyssa Abbey. E cartea pe care am citit-o în aproximativ un an de zile, despre care am mai scris aici.

Scriam în postarea respectivă că acum ştiu ce să fac, cum să fac, doar că nu o fac.

Spre marea mea surprindere, citind ieri răspunsurile de la teste am realizat că le-am făcut. În cea mai mare parte. Şi acum înţeleg de ce mi-a luat aşa de mult timp... Chiar dacă la nivel conştient nu mi-am dat seama că m-a ajutat, la nivel inconştient/subconştient a făcut minuni.

În primul rând am depăşit momentul şi starea în care eram când am cumpărat cartea. Nu ştiu dacă mulţumită ei sau din cauză la altceva, dar l-am depăşit.

Am aflat care sunt lucrurile pe care pun preţ în viaţă, mi le-am fixat şi trăiesc după ele.

Am reuşit să am o alimentaţie cât de cât echilibrată şi sănătoasă. Mănânc la ore fixe şi în mare parte cât am nevoie. Nu mai mănânc decât foarte rar junk food şi am o talie de viespe. Am redus aproape la zero consumul de alcool, am renunţat la fumat. Acum nu mi se mai pare că eşti "defect" dacă nu ai vicii.

Am învăţat să mă relaxez şi ştiu să mă relaxez când e nevoie.

Am început să mă sustrag de la acţiunile care nu îmi fac plăcere sau mă trag în jos.

Nu mai stau tot timpul în faţa calculatorului, chiar şi atunci când e cineva la mine. Lucrul ăsta chiar am vrut să-l fac, pentru a fi mai aproape de oameni.

Încerc să fiu mai înţelegătoare cu mine. Accept că sunt om şi care orice om, am anumite momente. Unele mai bune, altele mai puţin bune, dar sunt perfect normale.

Îmi permit să fiu mai deschisă, dar în continuare nu cu oricine, întrucât nu oricine merită să mă cunoască.

Am schimbat puţin cursul vieţii mele şi am început să merg pe partea umană...

Mai sunt şi altele, probabil mai subtile pe care nu le-am menţionat aici. Voiam doar să subliniez că această carte este totuşi utilă şi foarte bună. Şi chiar dacă la nivel conştient nu observaţi vreo schimbare, dacă o citiţi şi faceţi ce scrie în ea, chiar dacă e vorba doar să faceţi testele din ea, veţi observa modificările. Acum am înţeles şi de ce mi-a luat atâta timp să o citesc. Nu e o carte pe care să o citeşti pur şi simplu. Trebuie să te gândeşti la ce scrie acolo, trebuie să o rumegi bine. Dar e foarte utilă dacă vrei să faci schimbări pentru a te simţi mai bine şi pentru a fi mai fericit în fiecare zi.

Poezii

2010-12-09T20:00:00.005+02:00

În timp ce puneam în ordine unele lucruri am descoperit un carneţel din liceu în care am notat diferite citate/pasaje din cărţi.

În cele ce urmează, voi pune o parte din versurile pe care le-am găsit.

"Sunt culmi înfricoşate în sufletele noastre,

Dar nimeni nu le suie. şi nimeni nu le-atinge,

Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre,

Pe ele niciodată lumina nu se stinge... " (V. Voiculescu)

"Mai bine singuratec şi uitat;

Pierdut să te retragi nepăsător;

În ţara asta plină de humor,

Mai bine singuratic şi uitat..." (G.Bacovia - Cu voi...)

"Eu cunosc un loc retras

Unde nimeni n-o să poată

Să urmeze-al nostru pas...

Vino: Uită lumea toată!

Unii zic că-n acel loc

Este frig şi întuneric -

Dânşii mint; - în el, misteric

Arde cel mai dulce foc

Alte vieţi cu mult mai dulci

Să ne-nsufle o să poată...

Lângă mine să te culci

Vino, uită lumea toată!" (A. Macedonski - Romanţa frunzei de chiparos)

"Doamne, unde-mi este capul?

Vinul prinde să mă-mbete:

Am băut cât opt, şi totuşi

Mor de sete!" (Şt.O.Iosif - Rugăciunea beţivului)

"Nu-i om să poată-ntâiul sărut al ei să-l şteargă,

De nu e gol la suflet, de nu i-i gândul gol.

Oricând şi orişiunde prin vine ea ne-aleargă,

Mai tare decât orice alcool." (N.Labiş - Neliniştea)

Scott Peck

2010-12-07T16:42:00.004+02:00

Nu ştiu câţi dintre voi aţi auzit sau aţi citit ceva e el.

Scott Peck a fost medic psihiatru, cu foarte multă experienţă în psihoterapie. Şi-a făcut studiile la Harvard şi a scris mai multe cărţi.

Poate cea mai cunoscută este "Drumul către tine însuţi". În colecţia asta sunt de fapt trei cărţi din câte am înţeles: Drumul către tine însuţi, Din nou drumul către tine însuţi şi Drumul către tine însuţi şi mai departe. Momentan am citit două dintre ele (încă o caut pe a doua - Din nou drumul către tine însuţi).

Sunt foarte faine dacă eşti pasionat de psihologie/psihiatrie&co. Povesteşte de diferite cazuri şi zice foarte multe lucruri. Am extras unele pasaje care mi s-au părut mai interesante, respectiv utile pentru mine:

Tendinţa "de a evita problemele şi suferinţele inerente lor reprezintă baza oricărei boli mintale umane".

"dacă scopul tău este să eviţi durerea şi să scapi de suferinţă, nu te sfătuiesc să cauţi niveluri mai ridicate de conştiinţă sau evoluţie spirituală. Pentru că, mai întâi, nu le poţi dobandi fără să suferi şi în al doilea rând, dacă le vei atinge, e foarte probabil că vei fi chemat să slujeşti în feluri mult mai dureroase sau cel puţin mai solicitante decât îţi poţi închipui acum. Atunci de ce să îţi doreşti să evoluezi? Dacă te întrebi astfel, probabil că nu ştii prea multe despre bucurie. Poate că vei găsi un răspuns în cartea asta, sau poate că nu."

"Cineva care este aproape de vârful evoluţiei spirituale seamănă cu cel ce a aproape de vârful puterii politice. Nu mai există nimeni deasupra, cineva în curtea căruia să arunce pisica; nu mai există nimeni pe care să dea vina; nimeni care să-i spună ce să facă. S-ar putea să nu mai existe nimeni aflat la acelaşi nivel cu care să împartă chinul şi responsabilitatea. Alţii îl pot sfătui, dar decizia îi aparţine doar lui. El singur este responsabil, într-o altă dimensiune, solitudinea enormei puteri spirituale este chiar mai mare decât cea a puterii politice."

"Suntem bombardaţi de mass-media, de biserică şi de mediul de afaceri că trăim ca să fim fericiţi, să ne simţim confortabil şi împliniţi. De dragul profitului, minciunile materialismului şi publicităţii ne sugerează că dacă nu suntem fericiţi, dacă nu ne simţim împliniţi sau confortabil, probabil că nu mâncăm cerealele potrivite sau nu conducem maşina potrivită sau nu stăm prea bine cu credinţa. Ce imoral! Adevărul este că cele mai frumoase clipe le trăim mai degrabă în momentele când nu ne mai simţim confortabil, când nu suntem fericiţi sau satisfăcuţi, când ne luptăm şi suntem în căutări."

"Ceea ce nu încetează să mă mire întotdeauna este cât de puţini oameni înţeleg ce e curajul. Majoritatea crede că înseamnă absenţa fricii. Absenţa fricii nu e curaj, ci un fel de vătămare a creierului. Curajul înseamnă capacitatea de a merge mai departe în ciuda fricii sau a suferinţei. Descoperi, astfel, că înfrângerea fricii nu numai că te face mai puternic, ci este şi un pas înainte către maturitate."

Şi ultimul citat: "A purta un război nu este întotdeauna ceva rău, dar este întotdeauna o alegere."

Aţi citit ceva de el? Cum vi se pare? Cum vi se par ideile expuse aici? L-aţi citi?

Ce faci atunci când nu te mai înţelegi cu tine?

2010-11-28T15:44:00.004+02:00

Ce faci atunci când se întâmplă ceva care te face să nu te mai placi?

Ideea de a scrie postarea asta mi-a venit după ce am văzut o parte din filmul "Mânâncă roagă-te iubeşte". E o fază în care tipa din rolul principal, după ce se desparte/divorţează de un tip trece printr-o perioadă mai grea şi îi spune la un moment dat prietenei la care stătea că nu ştie cum o mai suportă pentru că nici ea nu se mai suportă. Ştiţi despre ce vorbesc? Ştiţi sentimentul... când luaţi o decizie crezând că e spre binele vostru, iar după ce decizia e luată, parcă nu mai e aşa de bine?

Mă gândesc în mare parte la relaţii, la despărţiri. Momentul în care se termină o relaţie care între timp s-a transformat în dependenţă e foarte greu să te înţelegi bine cu tine... pentru că te-ai bazat mult pe cealaltă persoană, ai ajuns să te identifici cu ea poate şi acum e foarte greu să te regăşeşti.

E important să ai o identitate. Şi e şi mai important să te înţelegi bine cu tine. Până la urmă felul cum eşti tratat depinde foarte mult de felul cum te tratezi tu pe tine înşuţi. Dacă, de exemplu, ţie nu-ţi place de tine şi nu te interesează persoana ta, vei atrage o persoană care nu va pune preţ pe tine. Partea cea mai proastă este că... te vei lega foarte tare de ea, vei deveni probabil dependent de persoana respectivă şi în acelaşi timp vei fi rănit pentru că nu te vei simţi apreciat, important. Dar toate astea vin din tine, iar dacă tu nu ţi le poţi oferi... Nici ceilalţi nu pot să o facă. Şi chiar dacă le-ar face, tu nu ai observa, pentru că nu ştii cum e. Dacă nu te preţuieşti, nu ştii cum e să fii preţuit.

Un exemplu mai frumos este o persoană care are grijă de ea, care ţine la ea. Această persoană are grijă să nu fie rănită, se apreciază şi probabil evită situaţiile care ar pune-o în pericol în vreun fel. Şi asta se vede! O persoană care se iubeşte pe ea însăşi e fie iubită de cei din jur, fie evitată în funcţie de fiecare. Pentru că cei din jur sunt doar o reflexie a noastră şi ceea ce vedem în ei e şi în noi. Pentru că dacă nu ar fi, nu am putea vedea.

Am deviat puţin de la subiect, dar revin. Voiam să vorbesc despre regăsire şi înţelegere. Şi toate pornind de la "Mănâncă roagă-te iubeşte". Nu ştiu experienţele voastre ca să ştiu ce punct de vedere să abordez. Drept urmare voi încerca să abordez două puncte de vedere, două situaţii.

O situaţie este aceea în care acum treci printr-o despărţire. Ai avut o relaţie, iar acum s-a terminat. Sfatul meu este: Ia-ţi timp! Cunoaşte-te din nou, vezi cine eşti, cum eşti; dacă nu îţi place ceva la tine vezi cum ai putea schimba asta. Şi... în principal: Fii ceea ce vrei TU să fii! Şi vei vedea atunci că tot ce e în jurul tău se va alinia cu ceea ce eşti şi ceea ce îţi doreşti. Ştiu că este greu, dar merită!

O altă situaţie este cea în care tu te cunoşti destul de bine, ştii ce vrei, dar nu ai o relaţie. De ce nu ai o relaţie? Ţi-e oare frică să nu-ţi pierzi identitatea? Probabil că da... Pentru că ştim cu toţii cât de mult suntem influenţaţi de persoanele din jurul nostru, mai ales când acestea intră în cercul nostru intim, să zicem. Nu-ţi fie frică! Mergi înainte, dar nu uita cine eşti şi ce vrei! Păstrează-ţi nişte obiceiuri care îţi plac, fă-ţi timp pentru tine şi încearcă să fii conştientă de felul cum te schimbi. Păstrând o parte din tine pe tot parcursul unei relaţii se diminuează riscul de a te pierde total după o despărţire.

Nu ştiu cine citeşte articolul, dar probabil se gândeşte "e uşor să spui". Da, e adevărat! E uşor să spui şi mai greu de realizat. Dar cu suficientă răbdare şi înţelegere a propriei persoane se poate! Şi mie mi-a fost greu să trec peste unele despărţiri şi am stat uneori chiar mult după pentru a putea să mă împac cu mine şi pentru a nu rămâne în acelaşi cerc vicios. Înţeleg că e greu şi ştiu cum e. Dar merită! Pentru că doar aşa putem avea tot ceea ce ne dorim.

Guess Who - Manifest

2010-11-25T16:57:00.006+02:00

O nouă melodie de la Guess Who.

Guess Who Manifest (Official Video)

Cuţu

2010-11-15T18:06:00.001+02:00

Între lucrul cu oamenii si lucrul cu maşini

2010-11-12T21:37:00.000+02:00

Voi cu ce lucraţi? Lucraţi cu oameni? Sau lucraţi cu maşini? E o diferenţă majoră între cele două...

Eu am ajuns să mă integrez în prima categorie şi îmi place foarte mult. E diferit. Dacă lucrezi cu oamenii ştii că aceştia au uneori probleme, că nu pot fi tot timpul productivi, că mai au zile proaste (pană la urmă cine nu are?!) şi că sunt oameni. Poate nu stai întotdeauna să discuţi probleme pe care le are persoana respectivă, dar îl înţelegi. Am păţit să mai am zile proaste şi să fiu înţeleasă. Nu am discutat despre problemele pe care le aveam, dar simplu fapt că oamenii cu care lucrez ştiu că suntem oameni şi că se mai întâmplă m-a ajutat să ridic capul şi să merg înainte. M-am simţit înţeleasă şi apreciată, ca om. O să le urmez exemplul pentru că mi se pare un lucru foarte bun care contează enorm.

Un alt aspect interesant al persoanelor care lucrează cu oamenii şi printre ei este faptul că de regulă sunt deschişi şi te ajută dacă pot. Probabil în special cei care au succes. Dacă îi întrebi ce face sau ce a făcut de are aşa de mult succes probabil îţi va spune. Pentru un astfel de om tu nu reprezinţi un obstacol. El are încredere în sine şi ştie că e bun în ceea ce face.

Pe de altă parte... oamenii care lucrează cu maşini (sau cel puţin nu îşi dau seama că lucrează cu oameni) sunt altfel. Nu cred că pot spune exact pentru că, probabil inconştient, m-am ferit de tipul ăsta. După părerea mea (şi e doar o părere pentru că nu am experienţă în domeniu. P.S. Mă puteţi ajuta cu experienţele voastre.) oamenii care lucreză cu roboţi/maşini/utilaje - cum vreţi să le ziceţi - sunt robotizaţi. Au ajuns şi ei până la urmă nişte maşini, lucrează la bandă, mecanic, nu gândesc ceea ce fac. Au un şef la care nu le pasă de ei, care vede doar producţia care trebuie făcută şi randamentul. Un şef care nu realizează că lucrează cu oameni. Poate m-am înşelat în privinţa oamenilor care lucrează la bandă, dar în privinţa anumitor şefi sigur nu m-am înşelat.

Citisem într-o carte o chestie. O carte a lui Scott Peck - Drumul către tine însuţi. Vorbea de 2 comandanţi. Unul îşi vede echipa (care trebuie trimisă în război) ca pe nişte pioni, iar celălalt ştie câte ceva despre fiecare soldat, dacă are familie, copii, părinţi etc. Oare cui îi va fi mai uşor să ia o decizie?!

Cam aşa e şi cu şefii... sau oamenii care lucrează cu oameni sau cu maşini. Depinde de ei cu ce aleg să lucreze!

Despre conştienţă

2010-11-03T12:59:00.001+02:00

Am decis ca astăzi să abordez un subiect mai... deosebit.

Vreau să vorbesc despre conştienţă (nu conştiinţă), despre starea de a fi conştient, despre beneficiile pe care ni le oferă conştientizarea şi alte păreri personale despre acest subiect.

Să fii conştient înseamnă să ştii/vezi/simţi/auzi/etc ce se întâmplă atât în tine cât şi în jurul tău. Înseamnă să ştii ce simţi şi de ce simţi aşa. Să te ajuţi de ceea ce vezi, combinat cu ceea ce auzi (spun combinat pentru că vocea poate minţii, dar corpul nu).Să te foloseşti de cât mai multe simţuri şi cât mai multe detalii.

Cred că fiecare dintre noi are un anumit nivel de conştientizare. Unii îl au mai crescut, alţii mai scăzut. Acest nivel de conştienţă depinde de fiecare.

Sursa foto

Consider că fiecare dintre noi ne putem extinde acest nivel de conştienţă. Dar de ce am face asta?

Eu aş face-o pentru că mă ajută. Mă ajută să fiu în acord cu tot ceea ce sunt şi reprezint şi mă ajută să ştiu unde am de "umblat" când ceva nu merge.

Un alt aspect important al conştienţei este că... probabil am fi mult mai buni dacă am fi conştienţi. Dacă nu eşti conştient şi nu te interesează aspectul acesta, nu te interesează probabil nici persoanele din jurul tău care ţin la tine şi pe care probabil le răneşti fiind inconştient. Cred că fiecare dintre noi are capacitatea de a anticipa anumite reacţii ale persoanelor apropiate. Este într-adevăr nevoie de puţin antrenament, dar se poate. (E greu, dar nu imposibil!) În felul acesta... dacă noi am fi conştienţi de faptul că printr-un anumit comportament putem răni o persoană, iar acel comportament nu trebuie neapărat să se manifeste, putem renunţa la el şi nu mai rănim persoana. Este foarte important acest fapt. Pentru că orice rană lasă urme! Chiar dacă îţi ceri scuze când ai greşit, rana tot rămâne. Şi dacă nu rana, cicatricea. Ceva tot rămâne.

Eu am ales să fiu conştientă şi pot spune că de când am făcut alegerea asta sunt şi mai responsabilă. Nu mai pot să rănesc pe cineva. Nu sunt rea din fire şi întotdeauna am vrut să fac bine, drept urmare, dacă văd şi sunt conştientă că sunt pe punctul de a face rău unei persoane mă opresc. Nu are rost! Nu îmi aduce nici un beneficiu, nici mie, nici celeilalte persoane. Asta se întâmplă în cazul persoanelor bune, pentru că există şi persoane rele (fie că vrem sau nu să recunoaştem). Dar asta e altă poveste pe care o voi dezvolta - probabil - în altă postare.

Voi cât de conştienţi sunteţi? Sau vreţi să fiţi?

Pe unde mai plimbărim?

2010-10-26T10:51:00.002+03:00

P.S. Mulţumiri fotografului datorită căruia am apărut şi eu în poze.

Mai putem sa ducem un război în doi?

2010-10-22T00:49:00.000+03:00

Bitza cu Loredana - Lasa-ma sa-ti arat

Oare?

Momentul adevărului

2010-10-10T05:00:00.000+03:00

Cred că a venit momentul să recunosc că nu sunt făcută pentru asta. Am încercat, am ieşit din zona de confort pentru a încerca, dar se pare că nu reuşesc să mă integrez.

De 2 ani de zile încerc să mă integrez în rândul oamenilor care merg în cluburi şi nu reuşesc. Am încercat, dar nu am reuşit niciodată să mă integrez sau să mă simt în largul meu. În loc să fiu relaxată, degajată, sunt încordată şi stresată. În seara asta m-am luptat cu mine să mă simt ok şi să rezist în momentul în care eram pe punctul de a avea un atac de panică. Cred că m-a liniştit puţin alcool-ul, dar nu sunt sigură. Nu mai beau aproape deloc. Chiar am ajuns să refuz când mi se oferă să beau alcool şi să mă mulţumesc cu apă. Sau eventual să beau un ceai. Astăzi am simţit că o să am un atac de panică, în club, am încercat să mă controlez şi am acceptat să beau un shot. După ce l-am băut mă întrebam dacă totuşi ajută sau strică la atacul meu de panică. Cred că a ajutat, sau cel puţin am reuşit să mă controlez şi nu a ieşit la suprafaţă. Am rezistat eroic aproximativ 3 ore în club. În gălăgie, în fum de ţigară, în mulţime ş.a.m.d. După 3 ore... am spus că ar fi cazul să recunosc că nu sunt făcută pentru asta. Nu m-am simţit deloc în largul meu. Nu m-am simţit bine. M-am tot întrebat de ce şi cred că până la urmă am găsit răspunsul. Pentru că:

- nu se vorbeşte. Îmi place să vorbesc cu oameni pentru a-i cunoaşte sau doar de dragul de a conversa şi nu prea poţi face asta.

- nu se respectă zona de intimitate individuală. Cu o persoană pe care nu o cunoşti sau care nu e apropiată trebuie să stea la distanţă de un braţ de tine pentru a te simţi confortabil cu persoana respectivă (limbajul trupului).

- marea majoritate (pentru că mai sunt "rătăciţi" - ca mine) sunt aerieni. E o oarecare inconştienţă generală şi toată lumea se bagă în tine.

- muzica nu are versuri. Îmi place muzica ce are versuri şi transmite un mesaj, iar muzica din club nu mi se pare că face asta.

- e prea multă gălăgie. De multe ori boxele alea merg prea tare. Atât de tare încât ar putea fi dăunător şi pentru sănătate.

Până la urmă se pare că trebuie să recunosc asta şi să o accept. Nu sunt făcută pentru cluburi.

Voi ce părere aveţi despre cluburi? Cum vă simţiţi în club? Ce vă place?

Gaşcă vs. Prieteni

2010-09-21T20:54:00.000+03:00

Ieri am vorbit cu cineva la telefon. Îmi zicea că iese cu gaşca în oraş şi mă întreba dacă eu nu mai ies (probabil nu mă mai văzuse de mult)... Am stat să mă gândesc la toată ideea de gaşcă după ce am încheiat conversaţia... Mi s-a părut ciudat. Înainte parcă ieşeam cu "prietenii", acum ieşim cu "gaşca", în care nu e sigur că avem prieteni.

Chiar m-am pus să caut în dex ce înseamnă gaşcă. Cam aşa sună răspunsul: "GÁȘCĂ, găşti, s.f. (Peior.) Grup restrâns de oameni, uniţi între ei prin preocupări, mai ales în vederea săvârşirii unor acţiuni reprobabile; grup de oameni care se află la periferia societății."

Cam asta înseamnă "gaşcă" (cel puţin conform dicţionarului). Pe de altă parte prieten: "PRIÉTEN, -Ă, prieteni, -e, s.m. s. f. Persoană de care cineva este legat printr-o afecţiune deosebită, bazată pe încredere şi stimă reciprocă, pe idei sau principii comune; amic."

Când am auzit ieri expresia "ies cu gaşca" mi s-a părut total ciudată. Mie îmi place să ies în oraş cu prietenii, să povestesc cu ei, să văd ce au mai făcut, cum mai sunt, să facem anumite activităţi împreună. În schimb când am auzit termenul de "gaşcă" m-am gândit la nişte oameni (mai mulţi) care ies împreună dar fără să aibe vreo implicare emoţională. Pur şi simplu... Un fel de "hai să pierdem vremea împreună" presupun. Mă gândeam şi la piesa lui... Smiley cu Cheloo - plec pe marte, la faza în care zicea Cheloo că:

"Lumea fuge de cuvinte, deja nimeni nu spune ce simte

Deci nu mai avem nevoie de cuvinte"

Nu sunt mare fană a genului şi sunt de părere că piesa asta mai bine nu exista, dar pe de altă parte... mă gândesc la oamenii care nu îşi mai exprimă sentimentele sau poate chiar nu şi le mai recunosc, nici măcar faţă de ei înşişi. Am fost şi suntem în continuare învăţaţi să ne ascundem sentimentele pentru că dacă le arătăm părem slabi. Uneori ne asumăm acest rol atât de bine încât uităm şi noi ce simţit. E o metodă foarte bună de a te îndepărta de tine... doar că după asta vin complicaţiile, vin bolile care se nasc pentru a ne atenţiona că ceva nu e în regulă în noi. Păcat! E greu să găseşti lume cu care să poţi să discuţi, cu atât mai mult despre tine, problemele tale sau ale persoanei respective. După cum ziceam am fost învăţaţi să nu facem asta. Dar totuşi... Nu e mai frumos şi mai uşor să avem pe cineva lângă cu care să putem discuta. Parcă mai diminuează suferinţa şi uşurează greutatea care o simţim uneori.

E amuzant... Vorbesc despre o oarecare deschidere faţă de oameni şi probleme lor... De felul meu sunt destul de deschisă în ceea ce priveşte probleme altora, dar când vine vorba de ale mele... Sunt exact cum scriam mai sus că nu e aşa ok.. Le ţin în mine pentru că nu vreau să par slabă sau sensibilă... Sincer aş face-o cu cea mai mare plăcere (sau cel puţin aş încerca) dacă aş avea o persoană de încredere şi care chiar să aibă anumite sentimente pentru mine... din păcate când am avut nu am ştiu să apreciez asta.

Voi ce alegeţi: Gaşcă sau Prieteni?

Ce fac unii oameni noaptea...

2010-09-10T03:50:00.000+03:00

Nici nu ştiu cum să încep...

Cândva, în urmă cu câteva ore, după ce m-am întors acasă m-am hotărât să mă pun să citesc ceva. Căutând printre cărţile de pe calculator (din păcate toate cărţile care le am pe hârtie le-am citit deja) am găsit un fişier care se numea "Pentru totdeauna". L-am deschis să văd despre ce e vorba. O carte, ceva roman... coperta (din imaginea alăturată) drăguţă... 181 de pagini, hai să vedem. Sincer... am citit-o cu sufletul la gură. O comparam oarecum cu "Pânza de paianjen" a lui Cella Serghi deoarece şi pe aceea am citit-o la fel de interesată. E povestită foarte frumos. Te face să te implici, să intri şi tu acolo, să vezi ce se întâmplă. O metodă prin care reuşeşte să facă asta este faptul că povesteşte cu ce se îmbracă în fiecare zi şi descrie fiecare persoană care apare în povestire.

Cartea asta m-a făcut să îmi aduc aminte de liceu... de adolescenţă. Dar părţile plăcute din ea. Este vorba de o tipă care e la liceu şi care trăieşte o poveste de iubire care se transformă în dezamăgire, prietenie, iubire şi apoi alt tip de iubire... E foarte bine structurată, e foarte frumos scrisă. Povestea e a unei fete de 15 ani care se confundă cu povestitoarea... şi s-ar putea să fie chiar ea. Din păcate nu ştiu cine e autorul acestei cărţi... Probabil e o carte care o găseşti doar în format digital pe cine ştie unde... Dar e chiar reuşită. Felicitări autoarei, oricare ar fi ea! (Şi dacă ajungi cumva pe blogul meu... ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai lăsa un mesaj)

Mai are nevoie de mici "retuşuri", dar... în mare... e foarte reuşită şi foarte faină... Doar m-a ţinut trează până la ora asta!

Daca m-aş asculta m-aş înţelege

2010-09-06T02:02:00.004+03:00

Aşa se numea ultima carte pe care am citit-o. Este scrisă de Jacques Salome.

Am ajuns la acest scriitor pentru că am vrut să aflu mai mult despre metoda ESPERE, o metodă care îi aparţine.

Pot spune de această carte că e o carte genială pentru toţi cei care vor să se înţeleagă mai bine pe ei înşişi şi să se înţeleagă mai bine cu alţii.

Vorbeşte mult despre comunicare. Comunicarea dintre persoane şi comunicarea cu propria persoană. Vorbeşte despre relaţii, despre dorinţe, cereri, nevoi, despre terorismul relaţional, despre responsabilităţile fiecăruia, despre cum să devenim un partener mai bun pentru noi înşine pentru ca mai apoi să devenim un partener mai bun pentru alţii.

Consider că e o carte foarte bună şi o recomand oricui vrea să se înţeleagă mai bine, vrea să înţeleagă ce se întâmplă cu el şi cum poate fi mai bun... sau un partener mai bun atât pentru el cât şi pentru ceilalţi.

Încă un lucru care mi-a plăcut... dar mai mult la individ decât la carte este faptul că tipul care a scris-o e psihosociolog, a fost profesor universitar... are experienţă... şi totuşi nu susţine că le ştie pe toate. Asta e apropo de am citit un articol al unei tipe... care susţinea că ştie adevărul, dar habar n-avea despre ce vorbeşte şi cine e.

Cartea o puteţi citi online aici.

Enjoy!

Eternal sunshine of the spotless mind

2010-08-15T19:45:00.001+03:00

Azi am văzut un film deosebit. Un film de nota 10 (mă rog... 8,5 pe imdb http://www.imdb.com/title/tt0338013/)

La început nu am înţeles absolut nimic din el. Nimic nu avea logică, nu avea legătură... dar încetul cu încetul au început să se lege.

E vorba de... un procedeu prin care poţi şterge pe cineva din mintea ta. De obicei după ce eşti rănit după o relaţie sau de cineva îţi doreşti să nu mai ai nici o amintire cu sau de la persoana respectivă. Sau oare asta îţi doreşti? Asta e întrebarea finală. Unii spunem că asta ne dorim... dar dacă am fi faţă-n faţă cu o astfel de ocazie, dacă am avea posibilitatea de a ne şterge o persoană cu totul din memorie... am vrea asta? Toate relaţiile au părţile lor bune şi rele. Iar să uiţi o persoană total înseamnă să uiţi şi părţile bune care au fost. Oare vrem asta?

O zi în care am ales să pierd

2010-08-09T13:45:00.000+03:00

Ieri am avut o zi cum nu am mai avut demult...

Am mai trecut cel puţin o dată prin aşa ceva... În urmă cu vreo 3 ani. O zi în care am pierdut 2 persoane într-un timp foarte scurt. Credeam că am scris despre asta pe vechiul blog, dar se pare că nu am făcut-o. Amintirea aia mi-a rămas atât de bine întipărită în minte în cât am fost convinsă că există şi în altă parte decât în mintea mea...

În urmă cu 3 ani... cu vreo 2 zile înainte de ziua mea am pierdut 2 oameni: un prieten vechi şi un iubit şi prieten care îmi oferea totul. Şi după asta... lucru care a durat cred că... vreo 2 ore... am plecat spre Jazz Pod 16 la concert Coma. Nu aveam absolut nici un chef... mergeam pe stradă fără vreun scop concret şi fără să vreau să merg la concertul acela. Asta se întâmpla la finele lui 2007...

Acum a fost diferit. Acum am ales oarecum să pierd 2 oameni care mi-ar fi putut fi prieteni. Ieri am avut o zi mai ciudată. M-am întâlnit cu un tip să mai povestim una alta, un tip care îmi aminteşte destul de des de fostul meu prieten pe care vreau să-l uit. Din toată discuţia eu auzeam numai "nu îi pasă şi nu i-a păsat vreodată de tine. Se distrează foarte fain şi fără tine"... Am decis la un moment dat să îi spun că mă deranjează... şi că poate ar fi mai bine dacă ne-am întâlni mai rar. M-am simţit trădată! Ieri m-am simţit trădată de fiecare persoană care îmi era prietenă, dar nu se gândea (sau înţelegea) că sufăr dacă ei sunt în continuare prieteni cu fostul meu prieten. La tipul de care scriam mai sus nu aveam cum să îi cer să nu se mai întâlnească cu el, sau să nu mai fie prieteni. Se cunosc de prea mult timp... Aşa că am adoptat cealaltă variantă: ies eu... şi îi las să îşi vadă de viaţă.

Partea mai grea a venit la câteva ore după când m-am întâlnit cu un prieten bun, în care am încredere şi întâmplător a venit vorba despre fostul şi mi-a spus că e singur acasă. Am rămas mască... şi l-am întrebat de unde ştie. Aşa a ajuns să îmi mărturisească faptul că el i-a dus boxele într-una din zile ca să facă chef. Asta... m-a terminat. Nu am mai putut să stau, nu am mai putut să gândesc limpede. Mă simţeam trădată de un om pe care l-aş fi putut numi "cel mai bun prieten" pentru că în ciuda sentimentelor mele el se vede în continuare cu fostul meu şi îl ajută să dea chefuri. Asta era mai ales pentru că din câte ştiam eu nu mai vorbeau... Asta chiar m-a lovit. Am ajuns acasă... Am luat toate lucrurile cu care a încercat să mă "cumpere" de-a lungul timpului şi l-am sunat să văd cum pot să i le dau. Nu avea telefonul deschis bineînţeles... dar până la urmă am reuşit să duc lucrurile respective exact unde voiam...

Cam atât a fost tot... simplu?... greu?... N-aş putea să spun. Pot să spun că sunt mai singură decât înainte...

The penthouse

2010-08-07T23:54:00.001+03:00

Azi am văzut un film fain. Căutam o comedie pe care să nu o fi văzut şi am găsit "The penthouse". A fost drăguţ. O comedie uşoară... când vrei să te relaxezi. Seamănă pe de o parte cu "The hangover", dar mie personal mi-a plăcut mai mult decât "The hangover".

Găsiţi un trailer aici.

The client list

2010-08-05T16:00:00.000+03:00

Acesta este un film pe care l-am văzut aseară...

M-am decis să îl văd pentru actriţa care joacă rolul principal (Jennifer Love Hewitt) pe care o vedeam ocazional jucând in serialul "Mesaje de dincolo".

Filmul ca şi poveste m-a pus pe gânduri... Este o poveste despre o mamă care ajunge să se prostitueze pentru a face rost de bani să plătească datoriile familiei. La început e bine, dar cu timpul toată situaţia scapă de sub control. Ajunge să aibă foarte mulţi clienţi, să fie foarte obosită, să îi placă atenţia pe care o primeşte de la unii, să consume droguri, să urle fără motiv la copiii ei şi în final ajunge să îşi piardă familia.

The client list pentru că... atunci când poliţia află cu ce se ocupă salonul unde lucra ea, găseşte drogurile ei şi toată lumea este arestată, alături de celelalte fete cu care lucrează întocmesc o listă cu clienţi importanţi pentru a scăpa cu o pedeapsă cât mai uşoară.

Ce mi-a plăcut la film? Mi-a plăcut să văd evoluţia (respectiv involuţia) persoanei, mi-a plăcut să văd felul cum se schimbă. Cum s-a schimbat de la bani... şi în special de la droguri... Şi faptul că a realizat până la urmă că de fapt a pierdut ce avea mai de preţ, familia. Oare merită?...

Retezat (19-23 iulie 2010)

2010-07-30T12:27:00.002+03:00

Săptămâna trecută nu am fost de găsit. În afară de foarte puţine persoane care ştiau unde sunt, nu a ştiut nimeni unde am dispărut. A fost situaţia de aşa natură. Adevărul e că aveam nevoie de o pauză... şi simţeam nevoia să dispar printre altele pentru a vedea cât contez (sau nu contez) pentru o persoană.

Am avut norocul să fiu invitată în Retezat. Dacă vă aduceţi aminte am mai fost în iarnă (martie 2009) şi am spus încă de atunci că vreau să îl văd şi vara. Şi uite că anul acesta mi s-a ivit ocazia. Nu am stat pe gânduri. Am zis că merg şi dusă am fost.

Impresii despre Retezat... E frumos. E foarte verde... are foarte multă apă şi e destul de accesibil.

Din păcate sunt foarte puţine locuri unde ai voie să pui cortul. Unul dintre ele este la Cabana Pietrele, unde am stat o noapte... şi nu vi-l recomand (Cred că nu a mai cosit cineva pe acolo de câţiva ani...), iar altul este la Lacul Bucura (unde am stat următoarele 3 nopţi). După părerea mea la Lacul Bucura e mai frumos... e şi mai sus... şi a fost şi mai multă lume. Poţi campa şi mai jos, la cabana Codrin sau pe partea cealaltă la o poiană care nu-mi aduc aminte cum se numeşte...

Anyway... spre deosebire de anul trecut când am fost acum am putut urca până la Lacul Bucura şi chiar şi mai sus. Atunci era viscol şi zăpadă mare... şi nu am avut cum să urcăm.

Am urcat până pe Vârful Retezat. Traseul a fost destul de periculos, dar am observat asta de-abia la întoarcere când am venit prin acelaşi loc şi totuşi mă întrebam dacă prăpastia care era în dreapta mea a fost acolo şi înainte, că nu o văzusem până atunci. În rest... traseul este bine marcat, iar de la Lacul Bucura până pe Vârf e traseu de aprox 3 h. Dacă vă veţi întreba ce e cu un pătrat roşu (noi ne-am întrebat) care nu apare pe hartă să ştiţi că e limita Rezevaţiei Naturale Retezat.

În ziua următoare am fost pe Vârful Peleaga (2509 m). Traseul de la Lacul Bucura până pe Peleaga este de aprox. 2 h, mai uşor decât cel spre Retezat. Pe Peleaga a fost mai frumos. Am avut şi privelişte. Vârful Retezat atât atunci când eram pe el, cât şi când ne-am uitat de pe Peleaga a fost acoperi de nori...

Şi acum nişte poze... cu Lacul Bucura

Vând piercinguri buric

2010-07-16T14:33:00.001+03:00

Piercing buric buzdugan
Material: Titan
Preţ: 100 ron

Piercing buric
Material: titan
Preţ: 50 ron

Piercing buric delfin

Material: titan

Preţ: 60 ron

Vicii

2010-07-06T15:10:00.002+03:00

E ciudat când stau să mă gândesc la trecut. Când mă uit în jur şi observ cum s-a schimbat lumea. Sunt convinsă că şi eu m-am schimbat, dar cred că m-am schimbat în bine.

Când eram mai mică, sau mai bine spus când eram adolescentă am trecut prin diferite grupuri de oameni, diferite găşti. Ascultam rock, fumam, beam şi eram puţin teribilistă... Sau puţin mai mult, nu ştiu ce să zic, dar de obicei dau vina pe vârstă, pe adolescenţă. Persoanele din jur erau în mare parte la fel ca mine.

Acum am crescut... Nu mai fumez, beau doar ocazional şi se întâmplă destul de rar... nu mai sunt teribilistă. Sunt liniştită, cuminte. Acum înţeleg mai multe, înţeleg unele reacţii pe care atunci nici nu le băgam în seamă, privesc o problemă cu alţi ochi şi o gândesc deseori ca "un om mare"...

E toată lumea întoarsă pe dos sau eu nu mă mai încadrez în tipare. Pe de o parte ar fi normal să fiu ca restul... Să beau ca să mă simt bine, sau să mă fac high. Dar eu mă simt mai bine când ies la o plimbare cu rolele şi după beau o apă minerală să mă hidratez... Sau dacă merg pe munte cu cortul pentru a mă bucura de natură. Asta îmi place, asta mă face să mă simt bine. Nu alcoolul, nu drogurile... Şi e ciudat. Când aproape toate persoanele pe care le văd în jur fac asta e foarte ciudat că eu fac altceva...

Hai să facem ordine în dulap! Sau în suflet?!

2010-05-14T16:14:00.001+03:00

Ce bine ar fi uneori dacă am putea face curat în suflet cum facem curat în dulap sau în casă... Să poţi să iei tot şi să le pui în ordine fără să te implici atât de mult. Fără să te complici atât de mult...

Aş vrea să îmi fac ordine în suflet. Ar trebui! Ar fi cazul... dar mi-e foarte greu. Mi-e greu să renunţ la unele lucruri, mi-e greu să le aranjez altfel. Mi-e greu să iau unele lucruri cum sunt şi să merg mai departe...

Cred că am făcut o greşeală când mi-am repetat atât de des "Doar pentru că nu te iubeşte cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubeşte!". Poate chiar nu mă iubeşte! Da... sunt o visătoare... îmi place să cred că sunt iubită dar când aproape tot îmi arată contrarul de ce să mă mint?! De ce să îmi spun asta?! Cred că iubirea unei persoane e direct proporţională cu cât de mult te caută, cât de mult îşi dă interesul ori eu am fost căutată o zi... poate două. Cam puţin după părerea mea... Asta e!

Eram obişnuită ca persoanele cu care sunt să ţină la mine... E dureros să vezi că nu e întotdeauna aşa... Şi că după ce te-ai implicat atât de mult să vezi că de fapt cealaltă persoană nu ţine la tine, nu o interesează că te-ai implicat, nu o interesează că te supără sau că îţi face rău... şi nu aude sau ascultă nimic din ce îi spui... Se mai întâmplă, nu? Eu nu ştiam asta... Eu ştiam că într-o relaţie cei doi ţin unul la celălalt şi îi interesează ceea ce au...

Going back to same old me.

2010-05-02T21:39:00.003+03:00

Am avut un weekend minunat! Am fost cu cortul. Am fost în Cheile Întregalde. A fost foarte frumos, cam frig noaptea, dar frumos. Îmi era dor de o ieşire de genul acesta că nu am mai fost de foarte mult timp.

Am avut companie plăcută şi totul a fost ok. Am avut şi unele peripeţii ce-i drept, dar a ieşit foarte fain. M-am întors acasă cu zâmbetul pe buze şi foarte fericită. Şi arsă de soare, dar asta e altă poveste.

Îmi place că încet-încet mă întorc la persoana care am fost şi care îmi plăcea... Un lucru tipic pentru mine (acea mine de care vorbeam mai devreme) e să îmi fac bagajele în ultimul moment. Ne-am decis să mergem cu cortul... vineri seara. Ne întrebam dacă plecăm din seara aia sau a doua zi. Am decis să plecăm în seara/noaptea aia, am intrat într-un market, am cumpărat de mâncare, am mers acasă am făcut bagajele... şi pe la 12-1 noaptea am plecat. Am ajuns pe la 3, la 3 şi un pic instalam corturi pe marginea unei ape. A fost fain. M-am simţit foarte bine.

Să punem şi nişte poze...

Asta e făcută la 3-4 noaptea, după ce am instalat corturile şi am aprins un foc:

A doua zi.
(Nu ştiam că mi se face poză)

Iar aceasta e făcută în faţă la o căsuţă pe care am găsit-o pe un deal când am mers să vedem împrejurimile.

Ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea întâmpla!

2010-04-30T13:18:00.000+03:00

Atât de mult mă amuză când se întâmplă asta...

De obicei americanii ziceau "Ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să se întâmple!"... Şi ce faci când se întâmplă? Mai ales când nu se întâmplă exact cum vrei tu...

A fost amuzant ieri... Trebuia să vorbesc cu profa de dizertaţie, dar nu am găsit-o. Pe la 12 şi ceva am decis să plec. Pe la 1 - 1 şi ceva mă gândeam că vreau să plec pe la 4 şi ar trebui să îmi fac bagajele, dar am spus că am prea mult timp. Şi urma întrebarea: ok, ce fac? cu ce îl ocup? Nu mi-am terminat bine ideea că m-a şi sunat Andreea să-mi spună: "A venit profa! Vii?"... Ă...păi... Am mers până la urmă... Am stat până pe la 3 jumate, mi-am făcut bagajele în 10-15 minute şi am plecat.

Am revenit la vechile obiceiuri... Până să ajung în Bucureşti şi să fac cel puţin 1 oră până la gară nu puteam să îmi fac bagajele cu mai mult de 2 ore înainte să-mi plece trenul.

Abre los ojos sau Vanila sky?

2010-04-28T13:23:00.003+03:00

Abre Los Ojos sau Vanila sky?

Am avut un sentiment de deja-vu când am început să văd Vanila sky... Începea la fel cu "Abres los ojos" pe care îl văzusem cu câteva zile înainte...

Pe tot parcursul filmului am avut un sentiment constant de deja-vu. E aceaşi poveste. Diferă personajele şi foarte piţin decorul.

Prefer "Abres los ojos" pentru că era mai drăguţă Penelope Cruz, tipul era desfigurat, iar povestea era mai ascunsă, îţi dădeai mai greu seama care e faza. În "Vanila sky" erau mai evidente anumite detalii.

Dacă aţi văzut Vanila Sky, vă recomand să vedeţi şi Abres los ojos. Dacă în schimb aţi văzut Abres los ojos întâi... mai bine nu vă uitaţi. Nu se compară... şi probabil vă va plictisi.

Primăvara 2010

2010-04-22T14:04:00.003+03:00

TO BE CONTINUED...

Vreau să plâng ca un copil

2010-04-19T00:09:00.001+03:00

Vreau să plâng ca un copil. Vreau să plâng fără motiv.

Nu vreau să plâng pentru că mă doare ceva.

Nu vreau să plâng pentru compromisurile care le-am făcut.

Nu vreau să plâng pentru sacrificiile pe care le-am făcut.

Nu vreau să plâng pentru că nu sunt apreciată cum aş vrea eu.

Nu vreau să plâng pentru că nu am pe nimeni lângă mine.

Nu vreau să plâng pentru că am fost rănită de unele persoane.

Nu vreau să plâng pentru persoanele pe care le-am pierdut de-a lungul timpului.

Nu vreau să plâng pentru persoanele pe care le voi pierde în continuare.

Nu vreau să plâng datorită dezamăgirilor suferite de-a lungul timpului.

Nu vreau să plâng pentru că mă doare sufletul.

Nu vreau să plâng pentru că s-a deschis o rană din suflet, care nu se va vindeca niciodată.

Vreau să plâng... fără motiv...

Şi la fel de tare ca un copil.

Waw! Am terminat cartea!

2010-04-13T11:52:00.001+03:00

Asta a fost reacţia pe care am avut-o când am văzut că am terminat-o. Waw!...

Chiar acum căutam postarea în care scriam că mi-am cumpărat cartea şi că cred că îmi va face bine... Datează de la sfârşitul lui martie 2009 (http://kitty-alexandra.blogspot.com/2009/03/friend.html)

Deci... după mai bine de un an de zile de când o am, am reuşit să o termin. Acum ştiu în principiu lucrurile care mă seacă de energie, cum să îmi fac viaţa mai bună, cum să fiu mai fericită... Încă nu fac nimic sau mai nimic. Am avut o chestie de care m-am ţinut... dar am lăsat-o baltă în ultima vreme...

Nu ştiu ce să zic. E ok cartea, utilă, aplicabilă, dar trebuie să şi vrei. Şi cred că eventual să nu fii în România... Ieri la ultimul capitol era o chestie de lecţii pe care le înveţi. Unul dintre ele cred că e că nu poţi să faci tot ce vrei. Nu în societate. Sau poate nu dacă vrei să joci cinstit... Ce să zic... Încă sunt cinstită!

Dacă vreţi cartea şi sunteţi prin zonă, puteţi să mi-o cereţi că v-o dau cu cea mai mare plăcere. Poate pe voi vă poate ajuta, că pe mine nu a reuşit...

Possession

2010-04-01T14:25:00.001+03:00

Filmul acesta am vrut să îl văd pentru că era cu Sarah Michelle Gellar. Era la un moment dat singura actriţă pe care o cunoşteam, când eram mai mică şi juca în Buffy... Aşa am decis să văd acest film.

Nu pot spune că m-a dezamăgit. Am văzut filme multe mai proaste. Ca şi o poveste foarte scurtă despre el... Soţul ei are un accident în care este implicat el şi fratele lui. Ajung amândoi în comă la spital, stau destul de mult timp în comă iar la un moment dat se trezeşte fratele soţului ei din comă, doar că îşi aminteşte nunta lui şi toate lucrurile pe care le-a făcut fratele lui (soţul tipei). Tipa nu îl suporta pe fratele soţului ei deoarece ştia toate "prostiile" pe care le-a făcut (tipul avea probleme cu legea, nu avea voie să părăsească ţara), dar a trebuit să stea cu el în casă deoarece el trebuia să stea într-un loc familiar, iar înainte de accident locuia cu ei în casă. În urma tuturor lucrurilor pe care le face tipa începe să creadă că acest tip poate fi soţul ei şi îl pune la diferite încercări pe care el le trece. Trăiesc o frumoasă poveste de dragoste până în momentul în care tipa sparge o ramă de fotografie.. Atât vă spun, pentru a lăsa puţin suspans. Pentru a afla ce se întâmplă mai departe, vedeţi filmul.

Order of Chaos

2010-04-01T14:02:00.003+03:00

Acesta este un film mai nou pe care l-am vizionat. Parcă e din 2010.

A fost fain... Mi-a amintit de "Fight Club". E un tip care se cam pierde şi pierde tot la un moment dat după ce se împrieteneşte cu o persoană nepotrivită - să zicem. E fain după părerea mea.

Enjoy!

Despre dragoste şi alţi demoni

2010-03-13T21:35:00.005+02:00

N-am mai scris de mult timp o postare... Nu mai am net.

M-am mutat, stau în altă cameră, am altă colegă etc. Aştept să se termine şcoala să plec.

Ieri am citit o carte, "Despre dragoste şi alţi demoni" a lui Gabriel Garcia Marquez. M-am decis să citesc toate căţile lui, sau cât mai multe. Momentan am citit 3: Cronica unei morţi anunţate, Povestea târfelor mele triste şi Despre dragoste şi alţi demoni.

E o carte frumoasă, uşoară. Povestea e puţin mai ciudată pentru zilele noastre, dar probabil se încadrează foarte bine într-un timp trecut în care biserica avea o mai mare implicare în viaţa omului şi fetele şi băieţii erau crescuţi şi educaţi în mănăstiri.

E povestea unei copile care e considerată posedată... Dar nu reuşeşte să se demonstreze nici că, dar nici că nu e. Doar că trece prin multe, inclusiv exorcizări deoarece se consideră că e posedată.

V-o recomand tuturor.

Nu prea am timp să scriu. Mi-e limitat timpul deoarece - după cum ziceam - nu mai am net şi sunt la cineva. E puţin ciudat că a devenit mult mai personal blogul de când l-am făcut atât de privat. Începe să semene cu vechiul blog de pe yahoo.

Voi scrie altă dată, când voi avea mai mult timp. Probabil când voi merge acasă, de Paşti.

Cât pot duce?

2010-02-27T18:54:00.001+02:00

Asta e o întrebare pe care mi-o pun de mult timp. Încă de când eram mică...

Se spune că „Dumnezeu nu dă nimănui mai mult decât poate duce”. Încă de la 15-16 ani mă întrebam cât mai pot pentru că... nu am avut o viaţă prea uşoară – să zicem. Am trecut prin 3 tentative de viol când aveam 15 ani. De una dintre ele am scăpat fugind şi ascunzându-mă de acel individ care se presupune că îmi era prieten (amic) şi rugând un om care mergea la pescuit să mă ducă până în faţă la bloc, pentru a fi sigură că nu mă mai urmăreşte individul.

De alţii am scăpat cu ajutorul unor turişti, fiind ferm convinsă că dacă ar fi fost vorba de cineva de la mine din oraş nu s-ar fi băgat. Erau toţi prea speriaţi de acei ţigani...

Să mai zic că am făcut o chestie pe care nu voiam să o fac obligată de părinţi. Asta e destul de privată şi nu poate fi expusă aici, dar... pot spune că încă mă afectează chiar şi acum... după 7 ani...

Una dintre probleme este cea cu tentativele de viol... Nu am avut parte de ajutor specializat şi în unele momente în care îmi amintesc de acele evenimente îmi vine în minte faptul că probabil părinţii mei (dacă ar şti) ar spune că s-au întâmplat din vina mea. Nu a fost cineva care să-mi spună că nu a fost vina mea şi uneori trăiesc cu impresia că a fost. Am fost naivă... Şi m-a costat destul de mult... Un copil care încă mai crede că lumea e bună... Nu ştiu dacă s-a schimbat ceva...

Sănătatea mea cred că e în pioneze. Nu a fost cineva care să aibă grijă să nu stau în curent sau să nu mă îmbolnăvesc. Trebuia să fac eu aia dintotdeauna. Şi când eşti copil... dacă părintele nu e foarte atent, iar tu nu te plângi nu îşi dă seama că ai vreo problema – şi nu obişnuiesc să mă plâng.

Sunt la fel de mohorâtă ca şi vremea de afară. Probabil se vede foarte bine din postarea asta... Nu mai am unde să locuiesc. Mă simt aproape ca un homeless. Da, într-adevăr momentan stau la cineva, dar ar fi cazul să am şi eu unde să stau. Încercând să îi ajut pe ai mei să mai reducă din cheltuieli am decis să mă decazez o perioadă din cămin şi bineînţeles că mi s-a ocupat locul şi acum nu mă pot primi înapoi şi trebuie să le plătesc şi lunile din urmă chiar dacă nu am stat şi mă joacă pe degete. M-am săturat de lumea de aici. Am venit cu intenţii bune şi speranţe. Am vrut să dovedesc că oamenii din Bucureşti nu sunt aşa cum se spune, dar ajung la concluzia că sunt. M-am săturat să văd cum sunt manipulaţi şi distruşi cei care mai au o urmă de umanitate. Şi te gândeşti că „ce le-ai face”. Ce? Pe parte spirituală/sufletească nu ai ce. Nu au aşa ceva, implicit nici reacţii la aşa ceva. Ce altceva? Să-i baţi? Probabil au mai păţit-o de multe ori, nu mai au reacţii la aşa ceva. Stai şi-ndură, nu? Aşa e „normal”.

Mai am 4 luni de master... Am rezistat eroic cu toate că încă de la început au făcut numai mânării şi ne-au jucat cum au vrut ei. De aia fac master pe optică şi nu pe atmosferă, de aia am materii de nucleară, chiar dacă sunt la optică şi multe altele. Am început anul acesta şcolar... După ce am ajuns aici şi ne apucam de renovat am aflat că taică-meu e în spital şi e grav. Şi mi s-a spus să stau aici să îmi văd de şcoală. Am rezistat 2 săptămâni după care am mers acasă. Acum sunt din nou aici, dar nu mai am unde să stau. Iar ăştia de aici spun că nu am vorbit cu nimeni şi nu am anunţat că lipsesc. Au băgat-o pe Andreea spunând că ea a făcut nu-ştiu-ce şi ştiu bine că nu a făcut pentru că o cunosc de ceva timp şi nu avea nici un motiv să o facă. Dar te mint şi te învârt astfel încât să le iese lor bine. Am făcut joi o cerere şi i-am dat-o la administratorul de campus tocmai pentru a ajunge vineri şi a fi aprobată sau respinsă. În cererea aia se presupune că eu am reînceput să locuiesc în cămin, dar eu nu am unde să stau acum. Trebuia să primesc un răspuns ieri după-masă, dar nu am primit. Şi parcă văd că luni o să fie liber sau ceva şi tot nu o să primesc răspuns... Nici nu ştiu dacă a ajuns cererea, pentru că aceea cerere ajunge doar dacă vrea administratorul să ajungă. De aceea m-am răzgândit şi nu am mai scris pe cerere şi că nu am unde să locuiesc pentru că a fost altcineva cazat pe locul meu... Chestia asta se întâmplă deja de o lună... Nu ştiu cât mai rezist. M-am luptat cu mine, cu masterul, cu cei de la facultate, cu cei de la secretariat şi acum cu cei de la cămin. Nu ştiu cât mai pot... Mă enervează când îi văd cum se joacă cu noi. Suntem ca nişte piese de şah pe care ei le mută cum vor şi cum le convine.

Care e faza cu schimbarea

2010-02-14T21:12:00.004+02:00

Aţi observat că au avut loc din nou schimbări la mine pe blog. Probabil vă întrebaţi de ce. Sper să vă lămuresc cu această postare.

În urmă cu mult timp am cerut unei persoane să nu mă mai caute sub nici o formă. Se pare că această persoană nu înţelege acest mesaj. Am scris despre el şi îmi pare rău că mai scriu şi acum. După ce a zis în aprilie anul trecut că nu mă va mai căuta, undeva prin octombrie m-a căutat (şi nu oriunde, ci pe telefon). Am crezut că a prins mesajul şi că va renunţa, dar se pare că nu a făcut-o. M-a mai căutat de ziua mea, iar înainte de schimbarea aceasta mi-a lăsat un comentariu pe anonim pe blog. S-a semnat indirect folosind o expresia cu care doar el mi se adresa. Problema este că a ajuns să mă agreseze din punctul meu de vedere. Mă mănâncă faptul că încă mă mai caută după ce i-am spus de atâtea ori să nu o mai facă. A scos ce e mai rău în mine de la faptul că nu a vrut să îmi redea libertatea şi să mă lase să îmi văd de viaţa mea. Iar în momentul de faţă se hrăneşte oarecum din ceea ce scriu eu pe acest blog. A spus că îşi şterge blogul şi că mă lasă în pace, dar nu a făcut-o. Dat fiind faptul că nu a înţeles, am decis să îmi fac blogul mai privat. Pentru că degeaba cer să fiu lăsată în pace când am blogul liber pentru orice vrea să îl vadă. Nu aş fi putut să spun că nu vreau să îl vadă. Nu s-ar fi înţeles că nu mă deranjează să vadă oricine blogul, mai puţin el (şi maică-mea, dar nu despre asta este vorba). Am ajuns să cred că... nu mă crede, sau crede că nu vorbesc serios când îi spun să mă lase definitiv în pace aşa că am luat metode mai drastice. Unul este schimbatul numărului de telefon, iar celălalt pus blogul doar pentru persoanele invitate, fără el invitat. Sper ca în felul acesta să reuşesc să scap de el, fără a fi nevoită să îmi schimb toate adresele de mail şi blog şi tot. Dar - dacă va fi nevoie - voi face şi asta.

Sper să înţelegeţi ceea ce am scris aici şi să fiţi alături de mine în încercarea de a scăpa definitiv de această persoană care a ajuns să îmi mănânce zilele uneori.

P.S. Îmi cer scuze pentru sinceritate.

Case 39

2010-02-04T21:26:00.004+02:00

La recomandarea unor colege am ajuns să mă uit la filmul acesta. Azi noapte... pe la 3. A fost interesant. L-aş putea compara oarecum cu "Paranormal activity" (horror) doar că mult mai reuşit. Este un horror/thriller din punctul meu de vedere destul de bun.

Este vorba de o fetiţă care este salvată de părinţii ei de către un asistent social. Doar că fetiţa nu e chiar aşa de victimă precum se pretinde, iar asistenta socială îşi dă seama destul de târziu de lucrul acesta, după ce o primeşte să locuiască cu ea în casă.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la acest film este faptul că arată cum să îţi depăşeşti limitele. Cum să te lupţi cu propriile frici. Asta am văzut eu deosebit în acest film.

M-am uitat şi la notele de pe imdb şi nu sunt atât de bune. Probabil nu toţi au văzut asta.

E un film pe care vi-l recomand, dar dacă ştiţi că vă speriaţi uşor ar fi mai bine să nu vă uitaţi singuri. Este puţin horror. Colegele mele ziceau că e foarte horror, mie nu mi s-a părut chiar aşa.

Dacă vreţi să vedeţi un film horror mai nou, acesta mi se pare o alegere bună.

Oly C-2100 UZ

2010-02-03T14:19:00.004+02:00

Încă de acum o lună sau mai bine îmi caut un aparat foto. Nu ştiu încă dacă să optez pentru un dSLR sau nu. Nu sunt atât de scumpe body-urile, dar am văzut preţurile la obiective şi... mai stau să mă gândesc. Oricum întâi vreau să aflu mai multe despre ele şi doar apoi să achiziţionez unul.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc în postare.

Astăzi... căutând aparate foto de tip ultra-zoom/SLR-like am găsit un aparat de la Olympus care m-a impresionat foarte mult. Vă invit să îl vedeţi:

http://www.dpreview.com/reviews/specs/Olympus/oly_c2100uz.asp

Aparatul acesta este lansat în 2000. Are 2 mpx rezoluţie. Face nişte poze bestiale şi are zoom de 10x. Din 2000. În ziua de azi, din câte am observat am ajuns pe la 26x şi dacă nu mă înşel tot un model de la Olympus e.

Vă invit să vă uitaţi la pozele făcute cu aparatul despre care vorbeam mai sus. Le găsiţi aici:

http://www.dpreview.com/gallery/olympusc2100uz_samples1/

Vă vine să credeţi că e vorba de un aparat de acum 10 ani, de 2 mpx?

Prima mea carte de fotografie

2010-01-18T22:19:00.004+02:00

M-am decis să îmi cultiv puţin pasiunea asta. Săptămâna trecută când am ieşit la plimbare prin oraş, prin magazine am hotărât să oprim şi într-un anticariat. Şi plimbându-ne printre rafturile cu cărţi am ajuns la raftul cu "fotografie". Am decis să mă uit, să văd de cărţi sunt. Erau multe cu poze, o parte cu "cum să fotografiezi femei frumos" sau "cum să îţi fotografiezi grădina frumos" şi rătăcită pe undeva "35 mm photography - the complete guide". Era un singur exemplar. Am luat-o la răsfoit. Are multe părţi interesante, folositoare. Îţi explică ce e cu aparatele foto, ce fac, cum fac, cum să îţi alegi aparatul, cum să faci pozele pe care le vrei cu aparatul tău, ce ai greşit dacă nu ţi-a ieşit poza, cum să le vinzi etc. Foarte faină cartea. Am mai găsit una cam tot cu acelaşi subiect, dar avea mai dezvoltate părţile de fotografii "close-up" şi alte opţiuni pe care le au unele aparate foto şi am decis ca "35 mm Photography - The complete guide" să fie prima mea revistă de fotografie, iar cealaltă să fie a doua/următoarea. Am fost atât de fericită! Abia aşteptam să ajung la casă să o plătesc ca să pot afirma că mi-am luat prima carte de fotografie (până nu o plăteam era a anticariatului). Am luat-o, am dus-o puţin în braţe după care am pus-o în ghiozdan şi după ceva timp am ajuns cu ea acasă. Nu e foarte bine că am făcut mişcarea asta. Tot trebuie să o ascund de mine pentru că o văd şi sunt tentată mai degrabă să o răsfoiesc decât să îmi citesc cursurile sau învăţ. Dar sunt fericită că am făcut pasul acesta.

O poză care m-a impresioant foarte mult din această carte este aceasta:

Iar în continuare voi pune nişte poze mai recente pe care le-am făcut, ieri, pentru a completa spaţiul la "lumea prin ochii mei".

Acesta este cactusul lui Andreea.

Cam atât momentan.

P.S. Îmi cer scuze dacă nu voi avea timp să mai postez o periodă, dar sunt în stresiune şi trebuie să mă ocup de examene şi proiecte.

O zi minunată tuturor!

It's complicated

2010-01-18T21:47:00.004+02:00

Am văzut un nou film. Dat fiind faptul că sunt în stresiune şi ar trebui să învăţ, am cam 2-3 examene pe săptămână, proiecte de făcut, referate şi altele m-am gândit să mai văd şi un film. Am convins-o pe Andreea aseară (vorba vine aseară că era cam 2 noaptea) să ne uităm la un film. Am ales un film mai uşor, o comedie romantică: It's complicated. A fost drăguţ filmul. Am râs cu poftă.

Prima reacţie când căutam o subtitrare şi am aflat că are 120 de minute a fost să mă întreb oare în cât timp îl voi vedea. Mă aşteptam să rezist maxim 15 minute, după care să cedez şi să mă pun să dorm. Aşa păţesc cu filmele care nu mă captivează. Spre uimirea mea am reuşit să îl văd până la capăt fără să adorm. În mare e vorba despre un cuplu care divorţează (au 3 copii) şi se întâlnesc la absolvirea fiului lor şi se produce o scânteie între ei. Trec prin diferite situaţii, iar până la urmă reuşesc să îşi rezolve problemele şi să ajungă la o concluzie. Vizionaţi-l! Vi-l recomand! Este un film frumos, recomfortant care vă va face să râdeţi sau cel puţin să zâmbiţi.

Vă place să mergeţi cu trenul?

2010-01-05T03:18:00.005+02:00

Frumoasă poză, nu? Cam aşa arăta şi trenul cu care am sosit ieri dimineaţă în Bucureşti.

A fost frumos, cu excepţia faptului că am stat vreo 10 ore în tren. În mod normal trebuia să fac aproximativ 7. De când am plecat m-am gândit că o să întârzii vreo oră... Făceam calcule: nu ajung la 7, ajung pe la 7 jumate - 8, iau cutare, ajung în Măgurele, merg la şcoală... Mda... Poate aş fi reuşit dacă nu ar fi avut întârziere 3 ore.

Când a ajuns în Braşov avea deja întârzierea obişnuită de vreo 40-50 minute, doar că pe drum a mai câştigat puţin mai multă întârziere. La un moment dat, în jur de ora 7 (când conform biletului trebuia să fim în Bucureşti) trenul era oprit în Comarnic, unde a stat o bună perioadă de timp, mai exact vreo 2 ore. Au spus că nu aveau curent pe reţea şi nu se ştia când va veni şi ce se va întâmpla. Ideea e că fără curent nu aveam nici căldură şi uite aşa am îngheţat 2 ore prin Comarnic. După întâmplarea asta am mers în continuare şi am ajuns în Bucureşti cu 185 minute întârziere.

Citisem pe undeva că sunt obligaţi să-ţi returneze o parte din bani în cazul în care trenul întârzie mai mult de 60 sau 120 minute. Astfel, ajunsă în gară, fără nici o şansă de a mai ajunge la şcoală în timp util am mers la informaţii să văd cum stă treaba. Bineînţeles că tanti de acolo mi-a spus că nu se face nimic, că numai pentru trenurile internaţionale şi m-a expediat.

Ştiam că am văzut un afiş undeva în gară despre asta şi am mers să-l citesc. Conform afişului e nevoie de o constatare după care nu am mai înţeles exact care e demersul. Am mai mers încă o dată la informaţii să întreb de unde pot să iau o constatare. Ghişeul numărul 29! Mda... Am mers acolo, am luat o constatare şi am întrebat ce trebuie să fac în continuare, respectiv ce pot face pentru a-mi recupera banii cel puţin parţial. Mi-a spus o domnişoară care era după mine că să merg la "Relaţii cu clienţii" să depun plângere şi eventual la Protecţia consumatorului şi că asta va face şi ea. Neştiind exact unde e biroul de relaţii cu clienţii am aşteptat-o şi am mers împreună. Am scris o plângere, am ataşat o copie xerox după bilet şi apoi am plecat spre cămin. În curând mă voi trezi din nou cu scrisoare acasă de la CFR pentru că am făcut plângerea asta.

Am aflat despre returnarea biletelor, că după ce scria acolo într-adevăr e numai pentru trenurile internaţionale şi acolo e cu cântec. Îmi spunea o angajată de la relaţii cu clienţii că nu returnează banii... Numai în nu-ştiu ce condiţii (alese de ei bineînţeles) dau nişte bonuri valorice. Mă rog! Aşteptăm răspunsul lor.

Asta era povestea mai nouă, de ieri, întâmplată pe acceleratul 1742.

O poveste puţin mai veche ar fi de când am plecat acasă, în decembrie, 15. Ştiam că am tren la 20:30. Mi-am luat o marjă de eroare de 2 ore, pe la 6 - 6 şi un pic mergeam spre gară să fiu sigură că ajung. Am ajuns mai repede decât mă aşteptam şi am descoperit că de fapt trenul cu care voiam să plec pleca mai devreme. Mi-am luat bilet, ajunsesem ok avea timp să urc în tren, mai erau cam 30-40 de minute până să plece, merg să mă uit pe panou să văd pe ce linie vine. Văd un tren... Întârziere 100 minute. Merg la informaţii, îi arăt la tanti biletul şi o întreb dacă e trenul cu întărziere de 100 de minute. Îmi confirmă că da, acela e.

Am uitat să menţionez că a fost prima zi în care a nins şi era cod galben pentru viscol şi ninsori în Bucureşti.

Stau să mă gândesc... 100 de minute, ce să fac?! Merg să mănânc? Merg la un suc? Până la urmă merg în sala de aşteptare şi stau puţin acolo că e mai cald. A fost ok. La un moment dat se cam apropie timpul.. Mai sunt vreo 30 de minute şi ar trebui să plece trenul, merg să mă uit din nou. A prins între timp o întârziere de 200 şi ceva de minute. Şi tot aşa întârzierile au tot crescut, ultima dată când ştiam trenul cu care voiam să plec avea o întârziere de 360 de minute. Am stat în gară... Se făcuse foarte târziu la un moment dat. Mă gândeam că şi dacă ar fi nu am cu ce să ajung în Măgurele la ora aia. Ce fac? Stau în gară?...

Am stat 5 ore în gară. Întrebam la informaţii şi cea de acolo ne spunea "nu ştim!".

- Când vine trenul, mai vine?

- Nu ştim!

- Şi noi ce facem?

- Nu ştim!

- Ce alternativă am?

- Să plecaţi dimineaţă! - cu răspunsul acesta m-au dat pe spate!

Am aflat că trenul în care urma să ne urcăm trebuia să vină din Constanţa şi avea la ultimul apel o întârziere de 320 minute. Am avut noroc într-un final când în jur de ora 12 noaptea au format un tren în gara din Bucureşti şi am reuşit să plecăm, cu o întârziere de 5 ore.

Acestea fiind spuse... Vouă vă place să mergeţi cu trenul? Prin ce peripeţii aţi trecut?

Night Junkies

2009-12-30T22:00:00.005+02:00

Acesta este un film care l-am recomandat la multă lume. Mie mi-a plăcut. Este un film cu vampiri, dar este diferit de filmele cu vampiri cu care am fost obişnuiţi. Nu sunt acei vampiri care omoară la întâmplare şi lasă urme la vedere.

Discuţia preferată a lui Vincent şi întrebarea pe care o pune fiecărei persoane cu care intră în contact este "What if real vampires are not like the movie vampires? What if they are normal people?" (Dacă vampirii adevăraţi nu sunt ca cei din filme? Dacă sunt oameni normali?)

Acesta este un film care merită văzut - din punctul meu de vedere. E frumos! Aştept părerile voastre după ce îl vizionaţi sau dacă l-aţi vizionat.

În continuare voi ataşa trailerul (care conţine şi o melodie care mi-a plăcut foarte mult). Enjoy!

Foxfire

2009-12-29T14:53:00.003+02:00

Aseară am văzut un film din '96, Foxfire. Ieşisem la o plimbare prin magazine şi la un moment dat uitându-ne la cărţi mi-a sărit în ochi o carte intitulată Foxfire şi citind pe spate am aflat că este şi un film făcut după cartea respectivă cu Angelina Jolie. Mi s-a părut interesant şi am decis să-l văd. Am amânat câteva zile din diferite motive, iar aseară am reuşit să-l văd.

A fost drăguţ, dar trebuie să ţii cont că e un film din 1996. Nu are cine ştie ce efecte, claritate, poveste. E o poveste de la începutul anilor '90 cu rockeri (dar nu neapărat), cu revolta unora. Sunt nişte adolescente care reuşesc să îşi dea afară din liceu un antrenor care abuza de ele. Au multe probleme, dar reuşesc să le depăşească împreună.

Mi s-a părut scurt, vag. A fost drăguţ, dar putea să-l facă mai vast, putea să arate mai multe. A ţinut o oră şi 40 de minute, dar - după părerea mea - ar fi putut să arate mai mult.

Anyway... dacă vă plac chestiile mai punk/rock (şi aveţi peste... 17-18 ani) şi vă place Angelina Jolie puteţi să vă uitaţi la filmul acesta. Am pus limită de vârstă pentru că unii copii s-ar putea să gândească că e bine ceea ce au făcut ele şi că trebuie să te împotriveşti societăţii, dar - din păcate - societatea este mai puternică decât oricare dintre noi şi nu prea ai ce să faci. Eventual să devii un "neadaptat", dar tot ai nevoie de igienă şi mâncare, care costă.